Versuri corectate și adnotate
*Lui Berto Ricci*.Dulce apune soarele.De zi se desprindeUn cer prea limpede.În ramuri, singurătatea.Ca de la mare depărtareO rumoare de voci.Ofensată când e lingușităOra aceasta are o artă stranie.Nu e prima încolțireA toamnei eliberate?Ca nici un alt mister.Fuge să dea în aurVremea bună ce scoate din noiDarul nebuniei.Și totuși, și totuși aș striga:Efemeră tinerețe a simțurilor,Ce … Citește mai mult
Roma, 29 iunie 1922.Sunet înăbușit de pierduteamintiri reverberează.fiori de umbră se ivesc.Dintr-o rază brusc s-a trezitun fir de apă calm și limpede.grădini amuțite se-arată.Și acest refugiu amărâtoglindit într-o jucărie rătăcită.O, obraji rozalii, o, tâmple albăstriio, suavitate de ochi fără gânduri
O, frumoasă pradă,Glasul nopții,Mișcările taleInstigă febra.Numai tu, memorie dementă,Pui mâna pe libertate.Carnea ta de necuprinsȘi tremurândă în oglinzile tulburi,Acele crime, visule,Nu mă înveți să le consum?.Cu voi, fantasme, nu am niciodată măsură.Și de remușcările voastre mi-e plină inimaCând se face ziuă.
Să mori precum ciocârliile însetatede miraj.Sau ca prepelița,marea fiind trecută,în primele tufișuri,întrucât să zboarenu mai dorește.Dar nu să trăiești din tânguielica un sticlete orbit.
În moalele ocol al unui surâsne simțim înlănțuiți într-un vârtejde muguri de dorință.Ne culege ca pe struguri soareleÎnchidem ochiipentru a vedea înotând într-un lacinfinite făgăduieli.Ne revenim pentru a marca pământulcu acest trupcare acum prea mult ne apasă
Jos pe sub pașii seriiTrece o apă limpedeDe culoarea măslinii,Până la plăpândul foc uitat.Prin fum aud greieri și broaște,Unde fragede freamătă ierburi.
Unu.Roma, în pat, ațipind,În noaptea de 27 spre 28 iunie 1966.Se începe prin cântecȘi i se cântă sfârșitului. Doi.Născut pentru cântecCel ce din dragoste moare.Născut pentru iubireCel ce de cântec moare. Trei.Cine s-a născut să cânteȘi murind va cânta. Patru.Cine-i născut pentru iubireDe iubire va muri. Cinci.La naștere nimic nu știi,Trăind înveți puțin,Dar spre moarte … Citește mai mult
Ai trage din crepusculO aripă fără sfârșit.Umbrind, cu penele ei cele mai fugare,Dârele încâlcite,Nisipul fără de sfârșitPoate că l-ai înviora.
Atât am în inimă, doar cioturi ascunse,Păduroase ecuatoare, pe mlaștiniCețoase cheaguri de aburi în careDelirează dorințaÎn somn, de-a nu ne fi născut niciodată.
Printre nebuni se înalță calmă,Unul o cheamă iar cu-o voce aspră,În zile genuine schimbă triste destine.În casa ispitităDuc palmierul,Mângâi pe cei ce plâng.Precum Roma hăituităDe zidirea fără sfârșit a zilei ce vine,E pietatea ce reamintind tațilorA căpătat soarta fiilor de gând.În fabrici dă drumul speranțelor,Spicele în mâini se aurescȘi în inimă altarul își duce.