Alice Călugăru – Versuri.pro

Buruieni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Buruieni.
Sălbatică gradina-i amar îmbălsămată,
De buruieni înalte ce cresc cotropitoare,
Mireasma-i plămădită-n a soarelui dogoare.
Rămâne totuși crudă, și-adânc răcoritoare.
Din lamura de floare și frunza, fură vântul
Și sufletul mi-l umple, și sângele mi-l bate,
Și tâmpla-mi răcorește cu sărutări curate,
Și părul mi-l resfiră cu mâini îmbălsămate.
Un glas de mii de greieri îmi cântă la picioare
Și prin trifoi sălbatic, și-amară păpădie,
Fug verzi cu șopârle cu-alunecare vie,
Și surii șerpi în ierburi cu apă se-mlădie.
În vânt se împreună, cu gustul cel de cimbru,
Cu gustul cel de miere al florilor la soare,
Miros de nalbă searbăd, și tainic de cicoare,
Miros de izmă verde, îmbătător și tare.
Și totdeodată dulce și aspru mușețelul,
Miroase ca pământul și soarele.
Pelinul îmbalsamează iarba, amețitor ca vinul,
Și negrele semințe de mac, își torn veninul.
Simțirea mea, ca vântul, colindă prin grădină.
Ca șerpii pe pământul cel proaspăt se mladie,
Ca florile, în stebla mi-o strâng, și cu beție
Ca greierii taină mie.
Adăugată de către Radu Dan Alexandru

Pustietatea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pustietatea.
Mă-ncinge iar,
Cu chinu-i lung, al frigurilor jar.
Flori și întuneric m-au înfrânt,
De sete mă frământ,
De sete arzătoare și de-amar.
În taină lupt
Cu vise ce răsar neîntrerupt
Și-apun în negura somnului meu
Încerc să leg, cu greu, în minte-mi lanțul gândurilor, rupt.
Aș vrea să-nving
Durerea ce m-abate și
Și sorb ca dintr-un izvor
Picurii reci ce-n umbra-i se preling!
Visez că sunt
Pierdută-ntr-un deșert.
Că trupu-mi frânt
Parc-a rămas aici, căzut pe drum
Și părăsit de-acum
De-o caravană ștearsă-n praf și-n vânt
Unde-am văzut
De mult acest pustiu, întins și mut,
Sub ceru-i arzător, albastru-nchis?
Poate era-n alt vis
Al cărui rost în minte-mi s-a pierdut
De peste mări
A răsărit din neștiute zări,
E țara arsă de la miazăzi,
Cu văile-i pustii,
Cu tremurul luminii-n depărtări
În tâmple-mi bat
Ritmele vântului cel necurmat
De soare ochii îi închid și-aștept
Să mor de rană-n piept,
Ce setea crudă, tainic, mi-a brăzdat.
Ah! cui să cer
Stropul de apă viu, ca să nu pier?
Și cine m-a zvârlit pe-acest pământ
Bătut și ars de vânt
Sub dogorirea vânătului cer!
Într-un târziu,
Când deschid ochii, iată că-n pustiu
Se-nalță a luminii tremurări.
Departe, -n fund de zări,
Orașe d-un albastru străveziu
Cum le-am zărit
Numai acum?
Ori poate s-au ivit
Pe când dormeam?
Și mă ridic cu greu
Pe-un cot.
Dar trupul meu
De trudă cade iarăși istovit
Spre-acei străini,
Spre-a lor cetăți cu ape și grădini
Porni-voi sub fulgerătorul cer,
Un adăpost să cer
Înainte de-a fi arsă de lumini
Dar nu-s cetăți,
Sunt lacuri — uneori iar alte dăți
Sunt dealuri mlădiate-n dulci colori
Și moi, ca-ncingători
Pierdute-n tristele singurătăți.
Ah! nicăiri,
La inima cumplitei, arsei veri,
Nu-s dealuri! nici grădini, nici ape nu-s!
Ci dorul meu nespus
Le-nfățișează tulburii-mi vederi.
Sunt amăgiri
Ce-au proaspetele apelor sclipiri,
Ce-au mii de frumuseți care se șterg
Cu cât spre ele merg
Pe drumul lung al sigurei pieiri!
Pe drumul lung
Al jalnicei pieiri nu pot s-ajung,
O, zări! spre-nșelătorul vostru chip
Târându-mă-n nisip
Și-n pietre sure, care mă străpung.
Un râu secat
Aici de veacuri albia și-a lăsat,
Și-n deznădejdea-mi totuși chem un val
Când pe riposul mal
Ca-n apă rece fruntea mi-o abat.
Iar prin fiori
De friguri îmi închipui bărci de flori
Și roade, lunecând pe râu în jos,
Grele de-al lor prisos,
Cules dintr-a grădinilor comori.
Brațele-ntind
Vedenia s-ating — dar nu cuprind
Decât fugarul vânt fără de chip.
Și-n valea de nisip
Vad bărcile și râu încet pierind
Și răscolesc
Nisipul sec, un strop ca să găsesc,
Cum îl pătrund cu aspre rădăcini
Uscații mărăcini
Ce-n creasta dunelor se istovesc
De-atâtea ori
Beau pulberea ce-ai vântului fiori
Au măcinat din stâncile pustii,
Când roți de vijelii
Sfărâmă piatra-n uriașe mori!
O, de-aș putea
Să mă umbresc măcar la umbra mea,
Ce vânătă se-ntinde la pământ!
În ea să mă-nvesmânt,
Să mă-nfășor, s-adorm pe veci în ea!
Sute de mii
De palmieri și vițe verzi de vii.
Deodată tainic ne-au împrejmuit!
Ce oază s-a ivit
În nesfârșita, dogorita zi?
Și ce miros
S-a răspândit din flori de chiparos!
Iar prin narcizele de la izvor,
Cum cad din creanga lor,
Rodii roșii-n roua de pe jos!
Vad trandafiri
Micsandre vii
Izvoare ce-au luciri
Și fete ca gâtleji de porumbei,
Și murmurind ca ei
Se pierd sub ale frunzelor boltiri.
Răcoritor
Acum sub tâmpla-mi curge un izvor
Și viața-n inimă-mi s-a strecurat,
Căci valul cel curat
Pe buza-mi arsă tremură ușor.
Unde-a pierit
Deșertul aspru și netărmurit?
Și unde s-a sfârșit jalnicu-mi vis?
Târziu, am redeschis
Din somnu-mi pleoapele, — și te-am
Viul izvor,
Florile toate cu mireasma lor
Erau aievea-n sărutarea ta,
Ce tainic îmi stingea
Pe buze-al setei jar chinuitor.

Glasul Nopții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Glasul nopții.
În codru trist, în codru adânc am rătăcit, și umbre mari
Prin noapte năvăleau mereu.
Și-n ramuri negre vântul
O strună-ntinsă până-n zări-
În zbuciumări adânci și rari
Cântă și suspină nebun, și-ntrerupându-și cântul
Urlă.
Iar de-al vieții glas, din fund huia pământul.
În neguri vise se izbeau ca niște păsări care-n zbor,
Înfiorate, tremurând pierdute-n codrul mare,
Prin întuneric căutând spre lumea largă calea lor
Cu-aripi de umbră sau de foc băteau rătăcitoare
Și toți copacii îi făceau din culmi să se-nfioare.
Și spre albastrele lumini, de-orașe înecate-n zări, în stoluri grele năvăleau, vedenii ca să poarte:
În scurta moarte-nchipuite vieți duceau în depărtări
Și iar veneau în stoluri lungi, și iar piereau departe
Cutreierând c-un freamăt surd câmpiile deșarte.
Și vântul într-un vuiet lung, izbind în zbor cu picuri reci
Cântă ca visele ce-n stol, în lume se-avântă,
Sunt taine ce-au fost de mult aievea, și au rămas pe veci
În noaptea care le-a răpit, în noaptea neînfrântă,
Ce cu vedenii de demult, trecând ne înspăimântă.
În umbra care piere-n zări și vine-n neîntreruptu-i mers
Din alte zări, rotind mereu o taină neștiută
I-o lume ce se-ntoarce-n veci — căci niciodată nu s-a șters,
De toate patimile mari din viața străbătută,
E lumea fără de sfârșit, cu noaptea începută.
Din struna care cântă lung și care cântă rar și greu
Am ascultat în codri mult, povestea-nfiorată,
A lumii-ntregi.
Și am simțit cum umbrele purtau mereu
În văi adânci, în câmp pustiu, în noaptea-ntunecată
Tot ce-n trecutul nepătruns, de mult a fost odată.

Cântec Străin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nu veniți când umbra crește
Înspre zarea ce se pierde,
Când amurgul veștejește
Cerul stânjeniu și verde.
Ca să n-alungați sfioase
Umbre de odinioară,
Din trecutul meu rămase,
Suferinți ce mă-mpresoară.
Căci pe ceruri când ies stele,
Al meu suflet ce mă doare,
Amintiri vin ca gazele
Ce beau seara la izvoare.

Nuferii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nuferii.
În alb curat de raze nins
Și-n galben șters, și-n verde stins
Răsar din valul liniștit
De ape – abia tremurătoare.
De ape-ntinse-n care moare
Albastrul cer netărmurit.
Sub soare-n valul sclipitor
Răsfrângerea cu floarea lor
Cununa-ndoit a tors.
Și când te uiți pe apă-ai crede
Că până-n fundu-i se străvede
Prin valuri, chipul lor întors!
Ei sorb, în ploaia de lumini,
Cu însetate rădăcini,
Sub valul cel tremurător
În care-albastrul palid moare,
Noroiul cel adânc din care-
Hrănesc de mult zăpada lor.

În Grădină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Văzduhu-i plin de ciripiri;
De sus, o ploaie de lumină
Îneacă-n raze, în grădină,
Însângeraţii trandafiri.
Şi prin miros pătrunzător
Şi-ameţitor de iasomie,
Un vânt de vară-ncet adie,
D-alintă florile uşor.
Am rupt o galbenă lalea,
Pierdută-n valuri de sulfină,
Şi-am ridicat-o la lumină..
Frumos trec razele prin ea!.
Întreagă-n aur o cuprind
Şi dă printr-însa să străbată,
De pare toată-nflăcărată
Şi parcă foile-i se-aprind.
Acolo râd în taină blând,
Şi cată parcă să se-ascunză
Crăiţe două sub o frunză:
Cu drag le-am sărutat pe rând.
Şi-un fluture din zbor l-am prins,
Ce rătăcise prin grădină,
Pierdut în marea de lumină
Şi alb de parcă era nins..
Strângându-mi florile la piept,
Pe toate, toate din grădină..
Mă-mbăt de flori şi de lumină
Şi-aş vrea să nu mă mai deştept..

Pe Drum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ah, nu mai ştiu pe care ţărm, ca moartă,
Sunt azvârlită iar! În care parte
A lumii valul zilelor mă poartă!
Dar simt că pretutindeni sunt departe.
Atât de tristă-n suflet se ridică
Beţia zborului mereu-nainte,
Că nu mă uit în urmă, căci mi-e frică
De suferinţ-aducerii aminte..
Când mă deştept în noapte câteodată,
Din visu-mi trist, mă-ntreb în care ţară
Am adormit – şi cât de-ndepărtată,
Plecând spre ziuă, voi lăsa-o iară?.
Mă-ntreb, ce mări s-aud vuind în noapte,
Pe ce oraş cad ropote de ploaie,
Ce fluviu-nalţă către geamu-mi şoapte
Ca-n suflet întristarea-mi s-o îndoaie?.
Şi-ncerc atunci ca să-mi aduc aminte
Ce zări vor răsări spre dimineaţă,
Când soarele-n lumina sa fierbinte
Încet le va desfăşura din ceaţă.
Acolo.. e un lac ca apa verde
Cărunt de paseri albe şi de spumă,
Şi mai departe-un munte şters se pierde,
Ce-n zori se va învineţi sub brumă..
Ori poate, între ţărmuri nevăzute,
Cu veşnic rennoita ei coloare,
Cu bărci rătăcitoare şi pierdute,
Se legănă, cu cântu-i lung, o mare.
În veci, deasupra zorilor schimbate,
Perdeaua sorţii mele cea fugară
Se-nlătură pe cer ca să-mi arăte
Alt ţărm, altă cetate, altă ţară..
Ca să mă-nveţe iarăşi sfâşierea
Plecării mele veşnic mai departe,
Ne mai înfăţişându-mi nicăierea
Pe-acei de care viaţa mă desparte!.
Vo ice-aţi voit ca soarta să mă-ndrume
Spre voi, o! cum aş vrea să nu m-alunge!
Dar cum să vă urmez în larga lume
Când însămi eu nu mă mai pot ajunge?.
Aş vrea să dau viaţa mea întreagă,
Şi inima-mi în care patimi luptă!
De inima-mi de câte ori se leagă,
De-atâtea ori de-un nou exil e ruptă!.
Ş-atuncea resemnarea nu mă lasă
Ca să fiu smulsă şi rătăcitoare
Purtată-n veci cu lenea dureroasă
A ramurei de iederă pe mare…

Ploaia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase:
Avea o haină cenușie și foșnitoare de mătase.
Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, până la brâu,
Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure din râu.
Și de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,
Și le scotea, pe fiecare, și le zvârlea pe lac, pe toate.
Lângă răzoare, prin grădină, trecea foșnind de-atâtea ori!
Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.
În urmă străbătând orașul, sub mâna-i geamurile toate,
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.
Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,
Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.
Și-n toate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,
Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.

Ritmul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ritmul.
Aud cântarea lumii, și ritmu-i bate des,
Și veșnice cadențe din glasurile-i ies.
E-ntâi sonorul cântec stăpânitor al mării,
Ce-n ritmul grav se duce și vine-n largul zării.
Pe inimă-mi pun mâna, de simt dureri ce bat
Cu bucurii unite, un ritmu fermecat.
Și-n mână îmi prind mâna cealaltă ca-n brățară,
Și-n ea sângele bate cu-același ritmu iară.
Cum trece corul vremii cu mii de roți pe ceas,
El bate drumul vieții în ritmicul său pas.
Și morile ce-n ape și-n vânturi grâu frământă,
Cu măsurate glasuri cântarea pâinii cântă.
Și-n urmă când ne ducem pe poarta vieții mari,
În ritmul tânguirii bat clopotele rari.

Visul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Visul
de Alice Călugăru.
Ca un liniștit tovarăș, un îndemn ascuns mă poartă
Către pragul tău, Muzeu, și către străjuita-ți poartă.
Nimeni nu-i acum în preajma tăinuitelor comori:
De aceea, pentru mine, în al sălei întuneric,
Poate-or răsări deodată, re-nviate-n chip feeric,
Toate veacurile, șterse pentru ceilalți muritori.
Pururi ne-ntrerupt, Parisul, vuie dincolo de geamuri
Iar aicea totul tace: Firea-n miile-i de neamuri,
Veacurile-n mii de urme de popoare ce-au pierit.
Este-a locului și-a vremii îndoită depărtare
Ce-mi aruncă deodată bogăția-i ca o mare
Ce-ar svârli pe țărm podoaba-i și petrișu-i felurit.
Simt pe fața mea plecată, raza scump’ a pietrii rare
Ce-mprejuru-i dă lumină, ca o lamură de soare.
Mă-nsetează cuarțul vânăt de-ametistă, în ciorchin,
Par’că-ncet rodind în taina cuibului rotund din stâncă,
— Inima-mi își însușește prin dorința ei adâncă,
Printre stropii ei de sânge, picătura de rubin.
Negre-s pietrele străine-ale Tăriei: flăcări stinse
Ce-au picat din cer. — Pestrițe-s jaspurile cari întinse
Pe copaci trunchiați îi-nchide în veșmântul lor etern.
Aurul ce-și are neamul după țări, aci-i lumina
Din Australia, — ș’alături, cel întunecat, din mina
Transilvană, e ca noaptea unde stele mii se cern.
Și găsesc în patru urme de vieți, întreg Oceanul:
Se-nvoltește buruiana pietrelor de preț, — mărgeanul. —
Și, ca șerpi, în șapte rânduri, colo se încolăcesc
Ghioace: fluierile mării, pururea șuerătoare.
Aci-i crinul ce-și culese singur înstelată floare,
Colo-s scoici a căror perle cresc cu luna, și descresc.
Dar, din mări, din alte veacuri, — vremuri căror sunt urmașe
Toate veacurile noastre, — iată viața uriașe,
Ce trăia prin Oceane răscolite de furtuni,
Ce-au rămas din a lor ape, decât oase fără nume!
Alte mări își întind mătasea în reînoita lume,
Și păstrează-n fund pământuri locuite de străbuni.
Ale tropicelor neamuri, mai departe-s un tesaur
De colori și de podoabe: delà pieile de aur
A panterei înflorate, și-a sălbaticei pisici,
Până la răpită haină-a păsărilor sclipitoare
Mici ca fluturi. — Cari în codrii plini de flori agățătoare
Și de umbră, străluciră ca un roi de licurici..
Și m’afund în săli înalte, unde ne-nțeles, -îndemnul
M’a mânat.. dar deodată lângă un palmier, cu lemnul
Însolzit, și drept, ca șerpii mânioși, — ce par’c-a-nfipt
Printre sterpele podele-o-nchipuită rădăcină, —
Deodată, văd culcată-n jumătate de lumină,
Pe Myritis, vrăjitoarea decadentului Egypt.
Au trecut șaptesprezece veacuri de când doarme-n taină
Sub troiene de perseà, și-mbrăcată-n rupta-i haină
Care-n purpură-nfășoară trupul ei îmbălsămat.
Și pe fața ei străină, par’că-i umbra suferinței
Căci în gura-ntredeschisă ca de-un strigăt, se văd dinții
Ce cu-o dungă luminează chipul oacheș răsturnat.
Printre scurtele ei plete, și pe haina-i, se-mprăștie
Foi uscate. — La picioare, stinsa candelei făclie
Par’că toarnă din fitile-ntunecime-n preajma ei. —
Hermesul cioplit din cedru ; Isis, din argilă fină
Și Anubis păzitorul, — dimpotrivă, dau lumină
Cu zâmbirea cea păgână de pe chipul lor de zei.
Mâna stângă a momiei ține-o turbure oglindă
Care-n cercul ei de fildeș e menită să cuprindă
Încă astăzi, poate, chipuri nevăzute tuturor.
Pergamentul mai departe, își păstrează-n slova deasă
Și în semnele-i solare, toată taina ne-nțeleasă
Și puterea ce i-o dete singur gândul vrăjitor.
Într’un colț, de veacuri tace, toba magică, . — de-o piele
Care-a fost odată haina unei tinere gazele. —
Ce străine ritmuri oare, răsuna-mi-ar la urechi?
Dacă deodată-n minte-mi s’ar trezi acel descântec
Care-nlătură puterea nimicirei, printr’un cântec
Înfrățit cu-ntâiul cântec al popoarelor străvechi?..
Dar întrezăresc acolo, licărind o băutură
Sau otravă, sclipitoare, -nchisă-ntr’o sticluță sură
Ce-i rotund suflată-n chipul unei rădăcini de crin ;
Câtă sete deodată m’a cuprins acum de dânsa.
Cine știe ce balsamuri din povești, Myritis strâns-a
Ca s’alcătuiască stropul de beție sau venin!
Poate zace-n ea puterea de minune-a unor leacuri
Negăsite până astăzi! Poate-n ea s’a trâns de veacuri
Plămădindu-se cu anii, cea mai tare din beții!
Dacă nimeni până astăzi n’a atins o picătură,
Eu voi bea-o până-n drojdia-i argintie, și-a mea gură
Va fi cea dintâi din lume care stropu-i îl sorbi.
Singură-s aci, și nimeni împrejuru-mi nu veghează.
Mă apropii minunată. Tainic mâna mea cutează,
Piedecile-nlăturat-am, și sticluța o ating.
Sorb mireazma, — și-o beție de-o putere seculară
Deodată mă sdrobește! — I-o beție în afară
De-orice băuturi ce astăzi prin amestece ne-nving.
Și-ntr’o clipă văd, aproape-mi înfrunzindu-se palmierul
Și tavanu-nalt se pierde, și se-ntinde-n locu-i cerul.
Pietrele de preț în juru-mi, rând pe rând câștigă grai:
Pirozele și smaralduri în viață se preschimbă
Și vorbesc de-nrâurirea lor pe oameni, într’o limbă
Ce-o vorbeau demult, pe vremea dus’ a biblicului rai.
Cresc copaci și se-ntind lanțuri lungi de flori agățătoare
Păsările mii din tropici, re-nviate-ncep să zboare,
Nu mai e deosebire nici de vreme, nici de țări,
Și-mprejur, cetatea-n floare, lampa veacului, Parisul,
Sur și vânăt se topește, piere-mbrumat ca visul,
Și se face-o mare-ntinsă, revărsată până-n zări.
În mișcarea-i marea crește fără țărmuri, și se-ntinde
Cu-al ei val trăgând făptura re-nviată, și cuprinde
Într’un nou potop, ființe din-nainte de potop.
Toate vremurile lumii se-ntâlnesc din firea-ntreagă
Rechemate ș’adunate numai de-a beției vlagă
Ce-a născut cotropitoarea mare dintr’un singur strop.
Perlele-și întorc în valuri picătura de lumină,
Ghioacele, de algi sunt prinse; ia mărgeanul rădăcină,
Și la rădăcini, sub spume și bureți, se leagă stânci.
Tot mai mult, de pretutindeni, ne-nconjoară Oceanul
Ca pe-o insulă bogată, răsărită din noianul
Visului umplut de taine tot mai turburi și adânci..
.. Nu văzusem că-ntr’o țară de lumină, palmierul
Se-nfrunzeà muiat în raze! Ce albastru este cerul!
De-un albastru fără seamăn de adânc și luminos!
Insula s’a-ntins departe. Munți în zări sunt de-o coloare
De răsură și de irişi. Și un fluviu ca o mare
Poartă bărci de sărbătoare pe-apa-i grea și verde, ‘n jos.
Este fluviul ce-și lasă ca un aur scump nămolul.
Fluviul căruia flamingii fac și redésfac ocolul.
Este țara luminoasă, unde galbenul pământ,
Ca o roadă-i plin de apă totdeodată, și de soare.
O colină se ridică, ce-i abià șerpuitoare..
Și-un potop de raze umple gelul lanțului ei frânt..
Și pe coasta-i revărsată cătră fluviu, văd o casă.
Stâlpi și chipuri felurite înconjoar’ a ei terasă..
Am ajuns în prag și intru.. Calc în vis pe rogojini..
Ușile se pierd în juru-mi, și cad galbene perdele
Unde-s sori fără de număr zugrăviți ca mii de stele..
Colo ‘n jurul unui crater de pământ, văd cinci străini.
După fețe, fiecare pare-a fi din altă țară.
Printre ei e o femeie tânără, cu o comoară
De zafire lungi și limpezi, înșirate-ntr’un colan.
Poartă ‘n păru-i scurt, podoabe. Mâna-i ține o fâșie
Și cealaltă ‘n semne tainici, rânduri întrerupte scrie.
.. Deodată ‘n preajma-mi totul se scufundă ‘ntr’un noian.
Iarăși văd aceleași chipuri într’o sală ‘ntunecoasă.
O căldare-i pusă ‘n flăcări, și tăcuți, străinii cată
Cătră jarul, unde șerpii verzi ai focului se sbat.
— Dar cât sânge-i pretutindeni! Mii de inimi stau grămadă!
E o jertfă.. Nu! I-o vrajă. —într’un colț lucește-o spadă.
Nu sunt tainele lui Isis.. Ce credinți s’au ridicat?
Câtă lume vine-acuma! Tot mai multă.. dar pe unde?
Nu e nici o ușă ‘n ziduri.. Dar un drum colo pătrunde
Pe sub bolți, prin munți, — și duce până’n templul sub pământ
Unde neîngăduita slujbă, împrejuru-i strânge
Pe acei ce șterg din lume, sub șuvoaiele de sânge,
Pe Osiricul pe care, de-acum, vremea l-a înfrânt.
Dar acolo, unde jarul arde ‘n sala ‘ntunecată
Vine lume nesfârșită, — umple colțurile! Iată
Temelia se lărgește! — Par’că-i un întreg popor!
E poporul ce-o să cadă.. Iată ultima-i văpaie;
Jertfele cele din urmă cercetând în măruntae
Ca să lămurească ‘n ele, îmbrumatul viitor.
Înzadar cat înțelesul tainei ce se desfășoară!
Dibuiesc în întuneric, ș’a lui drumuri mă-nfioară.
Strig cuvinte neștiute spre acei străini ce tac!
Mintea mea luptând cu visul, prinde rosturi cari îi scapă.
Veșnic se desfac imagini, ca răsfrângerea pe apă
Și în locul lor vin iarăși, altele, ce se desfac.
Văd pierind un șir de veacuri, dintr’o clipă ‘n altă clipă.
Veacuri noui cu-a lor popoare re’noite, se ‘nfiripă. —
Dar o noapte le desparte de acele care pier:
Că ‘ntre ele, cea din urmă floare-a vremii ce se ‘ncheie
Și-a credință ce se schimbă, tace pururi o femeie
Păzitoare-a tainii ‘n pragul stăpânirei lui Kheper.
Și când strig „Myritis!” iată, că la glasul meu se curmă
Și se spulberă tot visul în vedenia din urmă,
Care-o clipă mă mai ține încă ‘n margine de vis:
Prin păreți de cărămidă crudă, se ‘ntrevede chipul
Peste care-au pus troiene trandafirii, — și nisipul,
Ce-a umplut, de prăbușirea bolții, un mormânt deschis.
Și nisipu ‘ncet se șterge, și vedeniai întreruptă.
Triipu ‘mbălsămat rămâne ‘n haina purpurie ruptă,
Într’o sală, lângă dreptul, desfrunzitul palmier.
Dincolo de geamuri, vuie, iar, cetatea, și reiese
De sub marea ce-și asvârle bogățiile culese,
Și le lasă ‘n țărm pe toate, pe când valurile-i pier.
La picioarele-mi, pe scânduri, licărește sticla sură
Unde am sorbit cu visul, cea din urmă picătură,
Până ‘n drojdia rămasă Ca un praf de-argint pe fund.
.. Și beția e ‘mplinită, — iar din falnicele-i brume
Ce-am avut.. decât vedenii ne’nțelese dintr-o lume
Și din vremi a căror taine n’am putut să le pătrund?
Dar, — din sticla deșertată, singur* am sorbit otrava
Neatinsă până astăzi! — și m’am avântat în slava
Vremurilor neștiute, în minunea unui ceas!
Nimeni n’o să mai revadă visele care ținură
Pentru mine, timp de veacuri, strânse într’o picătură
Dup’a cărei strălucire, astăzi drojdii au rămas..