Alice Călugăru – Pe Drum

Ah, nu mai ştiu pe care ţărm, ca moartă,
Sunt azvârlită iar! În care parte
A lumii valul zilelor mă poartă!
Dar simt că pretutindeni sunt departe.
Atât de tristă-n suflet se ridică
Beţia zborului mereu-nainte,
Că nu mă uit în urmă, căci mi-e frică
De suferinţ-aducerii aminte..
Când mă deştept în noapte câteodată,
Din visu-mi trist, mă-ntreb în care ţară
Am adormit – şi cât de-ndepărtată,
Plecând spre ziuă, voi lăsa-o iară?.
Mă-ntreb, ce mări s-aud vuind în noapte,
Pe ce oraş cad ropote de ploaie,
Ce fluviu-nalţă către geamu-mi şoapte
Ca-n suflet întristarea-mi s-o îndoaie?.
Şi-ncerc atunci ca să-mi aduc aminte
Ce zări vor răsări spre dimineaţă,
Când soarele-n lumina sa fierbinte
Încet le va desfăşura din ceaţă.
Acolo.. e un lac ca apa verde
Cărunt de paseri albe şi de spumă,
Şi mai departe-un munte şters se pierde,
Ce-n zori se va învineţi sub brumă..
Ori poate, între ţărmuri nevăzute,
Cu veşnic rennoita ei coloare,
Cu bărci rătăcitoare şi pierdute,
Se legănă, cu cântu-i lung, o mare.
În veci, deasupra zorilor schimbate,
Perdeaua sorţii mele cea fugară
Se-nlătură pe cer ca să-mi arăte
Alt ţărm, altă cetate, altă ţară..
Ca să mă-nveţe iarăşi sfâşierea
Plecării mele veşnic mai departe,
Ne mai înfăţişându-mi nicăierea
Pe-acei de care viaţa mă desparte!.
Vo ice-aţi voit ca soarta să mă-ndrume
Spre voi, o! cum aş vrea să nu m-alunge!
Dar cum să vă urmez în larga lume
Când însămi eu nu mă mai pot ajunge?.
Aş vrea să dau viaţa mea întreagă,
Şi inima-mi în care patimi luptă!
De inima-mi de câte ori se leagă,
De-atâtea ori de-un nou exil e ruptă!.
Ş-atuncea resemnarea nu mă lasă
Ca să fiu smulsă şi rătăcitoare
Purtată-n veci cu lenea dureroasă
A ramurei de iederă pe mare…