Alice Călugăru – Pustietatea

Pustietatea.
Mă-ncinge iar,
Cu chinu-i lung, al frigurilor jar.
Flori și întuneric m-au înfrânt,
De sete mă frământ,
De sete arzătoare și de-amar.
În taină lupt
Cu vise ce răsar neîntrerupt
Și-apun în negura somnului meu
Încerc să leg, cu greu, în minte-mi lanțul gândurilor, rupt.
Aș vrea să-nving
Durerea ce m-abate și
Și sorb ca dintr-un izvor
Picurii reci ce-n umbra-i se preling!
Visez că sunt
Pierdută-ntr-un deșert.
Că trupu-mi frânt
Parc-a rămas aici, căzut pe drum
Și părăsit de-acum
De-o caravană ștearsă-n praf și-n vânt
Unde-am văzut
De mult acest pustiu, întins și mut,
Sub ceru-i arzător, albastru-nchis?
Poate era-n alt vis
Al cărui rost în minte-mi s-a pierdut
De peste mări
A răsărit din neștiute zări,
E țara arsă de la miazăzi,
Cu văile-i pustii,
Cu tremurul luminii-n depărtări
În tâmple-mi bat
Ritmele vântului cel necurmat
De soare ochii îi închid și-aștept
Să mor de rană-n piept,
Ce setea crudă, tainic, mi-a brăzdat.
Ah! cui să cer
Stropul de apă viu, ca să nu pier?
Și cine m-a zvârlit pe-acest pământ
Bătut și ars de vânt
Sub dogorirea vânătului cer!
Într-un târziu,
Când deschid ochii, iată că-n pustiu
Se-nalță a luminii tremurări.
Departe, -n fund de zări,
Orașe d-un albastru străveziu
Cum le-am zărit
Numai acum?
Ori poate s-au ivit
Pe când dormeam?
Și mă ridic cu greu
Pe-un cot.
Dar trupul meu
De trudă cade iarăși istovit
Spre-acei străini,
Spre-a lor cetăți cu ape și grădini
Porni-voi sub fulgerătorul cer,
Un adăpost să cer
Înainte de-a fi arsă de lumini
Dar nu-s cetăți,
Sunt lacuri — uneori iar alte dăți
Sunt dealuri mlădiate-n dulci colori
Și moi, ca-ncingători
Pierdute-n tristele singurătăți.
Ah! nicăiri,
La inima cumplitei, arsei veri,
Nu-s dealuri! nici grădini, nici ape nu-s!
Ci dorul meu nespus
Le-nfățișează tulburii-mi vederi.
Sunt amăgiri
Ce-au proaspetele apelor sclipiri,
Ce-au mii de frumuseți care se șterg
Cu cât spre ele merg
Pe drumul lung al sigurei pieiri!
Pe drumul lung
Al jalnicei pieiri nu pot s-ajung,
O, zări! spre-nșelătorul vostru chip
Târându-mă-n nisip
Și-n pietre sure, care mă străpung.
Un râu secat
Aici de veacuri albia și-a lăsat,
Și-n deznădejdea-mi totuși chem un val
Când pe riposul mal
Ca-n apă rece fruntea mi-o abat.
Iar prin fiori
De friguri îmi închipui bărci de flori
Și roade, lunecând pe râu în jos,
Grele de-al lor prisos,
Cules dintr-a grădinilor comori.
Brațele-ntind
Vedenia s-ating — dar nu cuprind
Decât fugarul vânt fără de chip.
Și-n valea de nisip
Vad bărcile și râu încet pierind
Și răscolesc
Nisipul sec, un strop ca să găsesc,
Cum îl pătrund cu aspre rădăcini
Uscații mărăcini
Ce-n creasta dunelor se istovesc
De-atâtea ori
Beau pulberea ce-ai vântului fiori
Au măcinat din stâncile pustii,
Când roți de vijelii
Sfărâmă piatra-n uriașe mori!
O, de-aș putea
Să mă umbresc măcar la umbra mea,
Ce vânătă se-ntinde la pământ!
În ea să mă-nvesmânt,
Să mă-nfășor, s-adorm pe veci în ea!
Sute de mii
De palmieri și vițe verzi de vii.
Deodată tainic ne-au împrejmuit!
Ce oază s-a ivit
În nesfârșita, dogorita zi?
Și ce miros
S-a răspândit din flori de chiparos!
Iar prin narcizele de la izvor,
Cum cad din creanga lor,
Rodii roșii-n roua de pe jos!
Vad trandafiri
Micsandre vii
Izvoare ce-au luciri
Și fete ca gâtleji de porumbei,
Și murmurind ca ei
Se pierd sub ale frunzelor boltiri.
Răcoritor
Acum sub tâmpla-mi curge un izvor
Și viața-n inimă-mi s-a strecurat,
Căci valul cel curat
Pe buza-mi arsă tremură ușor.
Unde-a pierit
Deșertul aspru și netărmurit?
Și unde s-a sfârșit jalnicu-mi vis?
Târziu, am redeschis
Din somnu-mi pleoapele, — și te-am
Viul izvor,
Florile toate cu mireasma lor
Erau aievea-n sărutarea ta,
Ce tainic îmi stingea
Pe buze-al setei jar chinuitor.