Alice Călugăru – Visul

Visul
de Alice Călugăru.
Ca un liniștit tovarăș, un îndemn ascuns mă poartă
Către pragul tău, Muzeu, și către străjuita-ți poartă.
Nimeni nu-i acum în preajma tăinuitelor comori:
De aceea, pentru mine, în al sălei întuneric,
Poate-or răsări deodată, re-nviate-n chip feeric,
Toate veacurile, șterse pentru ceilalți muritori.
Pururi ne-ntrerupt, Parisul, vuie dincolo de geamuri
Iar aicea totul tace: Firea-n miile-i de neamuri,
Veacurile-n mii de urme de popoare ce-au pierit.
Este-a locului și-a vremii îndoită depărtare
Ce-mi aruncă deodată bogăția-i ca o mare
Ce-ar svârli pe țărm podoaba-i și petrișu-i felurit.
Simt pe fața mea plecată, raza scump’ a pietrii rare
Ce-mprejuru-i dă lumină, ca o lamură de soare.
Mă-nsetează cuarțul vânăt de-ametistă, în ciorchin,
Par’că-ncet rodind în taina cuibului rotund din stâncă,
— Inima-mi își însușește prin dorința ei adâncă,
Printre stropii ei de sânge, picătura de rubin.
Negre-s pietrele străine-ale Tăriei: flăcări stinse
Ce-au picat din cer. — Pestrițe-s jaspurile cari întinse
Pe copaci trunchiați îi-nchide în veșmântul lor etern.
Aurul ce-și are neamul după țări, aci-i lumina
Din Australia, — ș’alături, cel întunecat, din mina
Transilvană, e ca noaptea unde stele mii se cern.
Și găsesc în patru urme de vieți, întreg Oceanul:
Se-nvoltește buruiana pietrelor de preț, — mărgeanul. —
Și, ca șerpi, în șapte rânduri, colo se încolăcesc
Ghioace: fluierile mării, pururea șuerătoare.
Aci-i crinul ce-și culese singur înstelată floare,
Colo-s scoici a căror perle cresc cu luna, și descresc.
Dar, din mări, din alte veacuri, — vremuri căror sunt urmașe
Toate veacurile noastre, — iată viața uriașe,
Ce trăia prin Oceane răscolite de furtuni,
Ce-au rămas din a lor ape, decât oase fără nume!
Alte mări își întind mătasea în reînoita lume,
Și păstrează-n fund pământuri locuite de străbuni.
Ale tropicelor neamuri, mai departe-s un tesaur
De colori și de podoabe: delà pieile de aur
A panterei înflorate, și-a sălbaticei pisici,
Până la răpită haină-a păsărilor sclipitoare
Mici ca fluturi. — Cari în codrii plini de flori agățătoare
Și de umbră, străluciră ca un roi de licurici..
Și m’afund în săli înalte, unde ne-nțeles, -îndemnul
M’a mânat.. dar deodată lângă un palmier, cu lemnul
Însolzit, și drept, ca șerpii mânioși, — ce par’c-a-nfipt
Printre sterpele podele-o-nchipuită rădăcină, —
Deodată, văd culcată-n jumătate de lumină,
Pe Myritis, vrăjitoarea decadentului Egypt.
Au trecut șaptesprezece veacuri de când doarme-n taină
Sub troiene de perseà, și-mbrăcată-n rupta-i haină
Care-n purpură-nfășoară trupul ei îmbălsămat.
Și pe fața ei străină, par’că-i umbra suferinței
Căci în gura-ntredeschisă ca de-un strigăt, se văd dinții
Ce cu-o dungă luminează chipul oacheș răsturnat.
Printre scurtele ei plete, și pe haina-i, se-mprăștie
Foi uscate. — La picioare, stinsa candelei făclie
Par’că toarnă din fitile-ntunecime-n preajma ei. —
Hermesul cioplit din cedru ; Isis, din argilă fină
Și Anubis păzitorul, — dimpotrivă, dau lumină
Cu zâmbirea cea păgână de pe chipul lor de zei.
Mâna stângă a momiei ține-o turbure oglindă
Care-n cercul ei de fildeș e menită să cuprindă
Încă astăzi, poate, chipuri nevăzute tuturor.
Pergamentul mai departe, își păstrează-n slova deasă
Și în semnele-i solare, toată taina ne-nțeleasă
Și puterea ce i-o dete singur gândul vrăjitor.
Într’un colț, de veacuri tace, toba magică, . — de-o piele
Care-a fost odată haina unei tinere gazele. —
Ce străine ritmuri oare, răsuna-mi-ar la urechi?
Dacă deodată-n minte-mi s’ar trezi acel descântec
Care-nlătură puterea nimicirei, printr’un cântec
Înfrățit cu-ntâiul cântec al popoarelor străvechi?..
Dar întrezăresc acolo, licărind o băutură
Sau otravă, sclipitoare, -nchisă-ntr’o sticluță sură
Ce-i rotund suflată-n chipul unei rădăcini de crin ;
Câtă sete deodată m’a cuprins acum de dânsa.
Cine știe ce balsamuri din povești, Myritis strâns-a
Ca s’alcătuiască stropul de beție sau venin!
Poate zace-n ea puterea de minune-a unor leacuri
Negăsite până astăzi! Poate-n ea s’a trâns de veacuri
Plămădindu-se cu anii, cea mai tare din beții!
Dacă nimeni până astăzi n’a atins o picătură,
Eu voi bea-o până-n drojdia-i argintie, și-a mea gură
Va fi cea dintâi din lume care stropu-i îl sorbi.
Singură-s aci, și nimeni împrejuru-mi nu veghează.
Mă apropii minunată. Tainic mâna mea cutează,
Piedecile-nlăturat-am, și sticluța o ating.
Sorb mireazma, — și-o beție de-o putere seculară
Deodată mă sdrobește! — I-o beție în afară
De-orice băuturi ce astăzi prin amestece ne-nving.
Și-ntr’o clipă văd, aproape-mi înfrunzindu-se palmierul
Și tavanu-nalt se pierde, și se-ntinde-n locu-i cerul.
Pietrele de preț în juru-mi, rând pe rând câștigă grai:
Pirozele și smaralduri în viață se preschimbă
Și vorbesc de-nrâurirea lor pe oameni, într’o limbă
Ce-o vorbeau demult, pe vremea dus’ a biblicului rai.
Cresc copaci și se-ntind lanțuri lungi de flori agățătoare
Păsările mii din tropici, re-nviate-ncep să zboare,
Nu mai e deosebire nici de vreme, nici de țări,
Și-mprejur, cetatea-n floare, lampa veacului, Parisul,
Sur și vânăt se topește, piere-mbrumat ca visul,
Și se face-o mare-ntinsă, revărsată până-n zări.
În mișcarea-i marea crește fără țărmuri, și se-ntinde
Cu-al ei val trăgând făptura re-nviată, și cuprinde
Într’un nou potop, ființe din-nainte de potop.
Toate vremurile lumii se-ntâlnesc din firea-ntreagă
Rechemate ș’adunate numai de-a beției vlagă
Ce-a născut cotropitoarea mare dintr’un singur strop.
Perlele-și întorc în valuri picătura de lumină,
Ghioacele, de algi sunt prinse; ia mărgeanul rădăcină,
Și la rădăcini, sub spume și bureți, se leagă stânci.
Tot mai mult, de pretutindeni, ne-nconjoară Oceanul
Ca pe-o insulă bogată, răsărită din noianul
Visului umplut de taine tot mai turburi și adânci..
.. Nu văzusem că-ntr’o țară de lumină, palmierul
Se-nfrunzeà muiat în raze! Ce albastru este cerul!
De-un albastru fără seamăn de adânc și luminos!
Insula s’a-ntins departe. Munți în zări sunt de-o coloare
De răsură și de irişi. Și un fluviu ca o mare
Poartă bărci de sărbătoare pe-apa-i grea și verde, ‘n jos.
Este fluviul ce-și lasă ca un aur scump nămolul.
Fluviul căruia flamingii fac și redésfac ocolul.
Este țara luminoasă, unde galbenul pământ,
Ca o roadă-i plin de apă totdeodată, și de soare.
O colină se ridică, ce-i abià șerpuitoare..
Și-un potop de raze umple gelul lanțului ei frânt..
Și pe coasta-i revărsată cătră fluviu, văd o casă.
Stâlpi și chipuri felurite înconjoar’ a ei terasă..
Am ajuns în prag și intru.. Calc în vis pe rogojini..
Ușile se pierd în juru-mi, și cad galbene perdele
Unde-s sori fără de număr zugrăviți ca mii de stele..
Colo ‘n jurul unui crater de pământ, văd cinci străini.
După fețe, fiecare pare-a fi din altă țară.
Printre ei e o femeie tânără, cu o comoară
De zafire lungi și limpezi, înșirate-ntr’un colan.
Poartă ‘n păru-i scurt, podoabe. Mâna-i ține o fâșie
Și cealaltă ‘n semne tainici, rânduri întrerupte scrie.
.. Deodată ‘n preajma-mi totul se scufundă ‘ntr’un noian.
Iarăși văd aceleași chipuri într’o sală ‘ntunecoasă.
O căldare-i pusă ‘n flăcări, și tăcuți, străinii cată
Cătră jarul, unde șerpii verzi ai focului se sbat.
— Dar cât sânge-i pretutindeni! Mii de inimi stau grămadă!
E o jertfă.. Nu! I-o vrajă. —într’un colț lucește-o spadă.
Nu sunt tainele lui Isis.. Ce credinți s’au ridicat?
Câtă lume vine-acuma! Tot mai multă.. dar pe unde?
Nu e nici o ușă ‘n ziduri.. Dar un drum colo pătrunde
Pe sub bolți, prin munți, — și duce până’n templul sub pământ
Unde neîngăduita slujbă, împrejuru-i strânge
Pe acei ce șterg din lume, sub șuvoaiele de sânge,
Pe Osiricul pe care, de-acum, vremea l-a înfrânt.
Dar acolo, unde jarul arde ‘n sala ‘ntunecată
Vine lume nesfârșită, — umple colțurile! Iată
Temelia se lărgește! — Par’că-i un întreg popor!
E poporul ce-o să cadă.. Iată ultima-i văpaie;
Jertfele cele din urmă cercetând în măruntae
Ca să lămurească ‘n ele, îmbrumatul viitor.
Înzadar cat înțelesul tainei ce se desfășoară!
Dibuiesc în întuneric, ș’a lui drumuri mă-nfioară.
Strig cuvinte neștiute spre acei străini ce tac!
Mintea mea luptând cu visul, prinde rosturi cari îi scapă.
Veșnic se desfac imagini, ca răsfrângerea pe apă
Și în locul lor vin iarăși, altele, ce se desfac.
Văd pierind un șir de veacuri, dintr’o clipă ‘n altă clipă.
Veacuri noui cu-a lor popoare re’noite, se ‘nfiripă. —
Dar o noapte le desparte de acele care pier:
Că ‘ntre ele, cea din urmă floare-a vremii ce se ‘ncheie
Și-a credință ce se schimbă, tace pururi o femeie
Păzitoare-a tainii ‘n pragul stăpânirei lui Kheper.
Și când strig „Myritis!” iată, că la glasul meu se curmă
Și se spulberă tot visul în vedenia din urmă,
Care-o clipă mă mai ține încă ‘n margine de vis:
Prin păreți de cărămidă crudă, se ‘ntrevede chipul
Peste care-au pus troiene trandafirii, — și nisipul,
Ce-a umplut, de prăbușirea bolții, un mormânt deschis.
Și nisipu ‘ncet se șterge, și vedeniai întreruptă.
Triipu ‘mbălsămat rămâne ‘n haina purpurie ruptă,
Într’o sală, lângă dreptul, desfrunzitul palmier.
Dincolo de geamuri, vuie, iar, cetatea, și reiese
De sub marea ce-și asvârle bogățiile culese,
Și le lasă ‘n țărm pe toate, pe când valurile-i pier.
La picioarele-mi, pe scânduri, licărește sticla sură
Unde am sorbit cu visul, cea din urmă picătură,
Până ‘n drojdia rămasă Ca un praf de-argint pe fund.
.. Și beția e ‘mplinită, — iar din falnicele-i brume
Ce-am avut.. decât vedenii ne’nțelese dintr-o lume
Și din vremi a căror taine n’am putut să le pătrund?
Dar, — din sticla deșertată, singur* am sorbit otrava
Neatinsă până astăzi! — și m’am avântat în slava
Vremurilor neștiute, în minunea unui ceas!
Nimeni n’o să mai revadă visele care ținură
Pentru mine, timp de veacuri, strânse într’o picătură
Dup’a cărei strălucire, astăzi drojdii au rămas..