Buruieni.
Sălbatică gradina-i amar îmbălsămată,
De buruieni înalte ce cresc cotropitoare,
Mireasma-i plămădită-n a soarelui dogoare.
Rămâne totuși crudă, și-adânc răcoritoare.
Din lamura de floare și frunza, fură vântul
Și sufletul mi-l umple, și sângele mi-l bate,
Și tâmpla-mi răcorește cu sărutări curate,
Și părul mi-l resfiră cu mâini îmbălsămate.
Un glas de mii de greieri îmi cântă la picioare
Și prin trifoi sălbatic, și-amară păpădie,
Fug verzi cu șopârle cu-alunecare vie,
Și surii șerpi în ierburi cu apă se-mlădie.
În vânt se împreună, cu gustul cel de cimbru,
Cu gustul cel de miere al florilor la soare,
Miros de nalbă searbăd, și tainic de cicoare,
Miros de izmă verde, îmbătător și tare.
Și totdeodată dulce și aspru mușețelul,
Miroase ca pământul și soarele.
Pelinul îmbalsamează iarba, amețitor ca vinul,
Și negrele semințe de mac, își torn veninul.
Simțirea mea, ca vântul, colindă prin grădină.
Ca șerpii pe pământul cel proaspăt se mladie,
Ca florile, în stebla mi-o strâng, și cu beție
Ca greierii taină mie.
Adăugată de către Radu Dan Alexandru
Sensul versurilor
Piesa descrie o grădină sălbatică, plină de buruieni și arome intense, evocând o stare de melancolie și conexiune profundă cu natura. Simțurile sunt copleșite de mirosuri, sunete și senzații, creând o experiență aproape mistică.