De jos
te-ai ridicat, pietros, viforos,
pentru moți,
pentru cei săraci și goi, pentru toți.
Și-ai despicat în două istoria,
țăran de cremene,
cum n-a fost altul să-ți semene,
Horia!
Te-ai desprins aspru din gloată,
cu obraji supți,
cu ochi crunți,
să lupți,
să-nfrunți
din sălbăticii-ți munți:
ostile craiului, temnița, roata.
Vrút-ai să spinteci pe munți, pe văi,
largi, netede, slobode căi,
pentru ai tăi,
cei mâncați de străini, despuiati
de biruri, de zbiri,
de rele-orânduiri
și uitați
de regi și-mpărați.
Pan’ la Balgrad pe roată,
uimind călăi, nemeși, gloata,
ți-a bătut neschimbat, sub tundra săracă,
aceeași mare, neînfricată inimă romano-dacă.
Duhul tău trăiește încă treaz în munți
și va trăi dârz cât vor domni peste moți
zbiri crunți
și mișelnici despoți.
Uriaș domn,
pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn,
pe-al răzmerițelor roșu praznic,
mai roși-vei oare vreodată, năpraznic,
acestui neam, viața și istoria,
tu,
munte,
al vrerilor noastre celor mai crunte,
Horia?!
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus lui Horia, eroul revoltei țărănești. Evidențiază curajul și sacrificiul său pentru drepturile și libertatea poporului, amintind de impactul său durabil asupra istoriei și spiritului național.