În rătăcirile-mi prin lume am văzut odată-un arbore colos.
Singur pe podeiul nesfârșit,
înfruntă furtunile năprasnice și gerurile blestemate.
Trunchiu-i gâlgâia de seva tânără,
părea bolnav de prea enormul lui belșug de sănătate.
Tufe doar creșteau la umbra lui,
părea că-ntreg podeiul stors și ostenit
abia mai ajungea să-l sature.
Ca pe-un boier sălbatic robii-i chinuiți de foame,
neclintit și singuratic,
ca un tiran creștea, veghea cuprinsul.
Drumeții s-odihneau la umbra lui
și porneau apoi mai tari să-nfrunte viața.
M-am odihnit și eu la umbra lui o clipă,
cu tolba-mi de revolte, cu merindea mea de vise,
și clipa ceea
m-a oțelit ca ani și ani de somnuri sterpe
și m-am simțit din nou stăpân deplin pe mine,
ca titanicul copac pe vastul lui podei, sub cerurile reci.
Sensul versurilor
Piesa descrie un copac singuratic, simbol al rezistenței și al forței interioare. Naratorul găsește inspirație și putere în prezența acestui copac, reflectând asupra propriei vieți și asupra capacității de a depăși obstacolele.