Apa va fi ultima mea amantă –
o iubită fără credință și fără înșelăciune.
Clipocind de tăcere –
Steaua coboară pe scări de noapte.
Labirinturi risipite între sclipiri și vid –
Risipite-n sclipiri de vid poate.
Amurguri palide ca niște motoare selenare –
Umbre de întrebare mângâie fețele apelor.
Adâncul amenință jocurile –
Absolutul zâmbește prin mirajele care-l îndepărtează.
Spiritul stă înnodat într-o gestație absurdă –
ce nu așteaptă nașterea ci numai trezirea.
Nitescența e nostalgia neantului –
Care încearcă să se amintească numai cu uitarea.
Ecourile printre frunze –
Coborând parc-ar șopti sparte unde de scări.
Picuri de melancolie –
săruturi atârnă în ștreanguri de sunete.
Coborârile povestesc –
urcările întreabă.
Stropii pașilor în peșteri de iarnă – ca un bal mascat.
Razele lunii zăbovesc între palorile timpului –
depuse de trecutul nopților –
în căușul vidului spectral de amintiri.
Unde – pe ce zâmbet cade picurul sfârșitului.
Complicitatea nu înlocuiește valoarea –
Politețea mai mult sau mai puțin politică
nu face să plutească bărci civilizate.
Cheile privirii ne zâmbesc –
niciodată alt mereu decât celălalt.
25
Țin în palmă labirinturile evanescente – și mă caut.
Pașii păpușii în pulberi p******e.
Dă-mi tot somnul ninsorilor cărunte –
și-al verdelui încețoșat de mlaștini.
La ce bun praful semnelor neutilizate –
al semnelor fără sens.
La ce bun muzeul melancoliilor de ceară.
Ploaia e mai narativă decât zăpada –
ninge mereu aceeași clipă.
Rosturi rostogolite – amnezii învățate pe de rost.
Muzica e limbajul tăcerii.
Tăcerea – sunetul profund al muzicii.
Sensul versurilor
Piesa explorează conexiunea dintre muzică și tăcere, folosind imagini poetice din natură și introspecție. Versurile sugerează o căutare a sensului în efemeritatea existenței și în amintirile depuse în timp.