Sunt sunetele stranii ale meta-silabelor – praguri de durere – ori monade de absolut • de absolut evanescent – etern doar prin absență • e tumefacția monstruoasă a zborului – solitarul munte – o naștere prin care ochiul meu se coace pentru contemplație • sub zorii de metal • oh! îmbrățișează-mă cu moartea ta sublimă – maturitate devastată a geniului • cu treptele asemeni unor cărți de joc ale destinului – prin care ne dezbrăcăm de tot ce-i cunoscut • de toată această iubire întâlnită-n drum – mai adâncă decât pământul – și decât pașii pictați de vis pe cer • cântec de lumină în care – odată cu marea – acostez • da, cărți de joc – și verde nebunie de nisip – și neființă • utopie cu blană sălbatică peste promisiuni abrupte • țipăt mai aspru decât mersul pe tăișuri de sfinți • căci în iarna ilizibilă a absențelor – zăpada cu aripi de tăcere mă poate străbate ca o fantomă • ea, peste tot întunecata – cu lampă de tenebră • singurătatea vâslește – picurându-și seva pe clapele misterului • plutește pe nor cu neted de tulbure • în amiaza lui nimeni – pe care nici avisul fără formă n-o poate ghici • da, în peștera fără capăt a inimii – unde potopul visează și străfundurile plâng • tu, fereastră-ți mai amintești de narcisismul meu frenetic – tu, oglindă, de labirinticul meu salt mortal • îmi căutam printre silabe viața – această excepție a timpului • rănile coboară pe pante – dinspre pierdute înălțimi • toate scările sunt dezacordate – și strigă sepulcrale precum strigoii închiși în chei de sticlă • mă dezbrac de simulacru și de zeu – de răzbunarea umbrelor ce nu au fost • mă dezbrac de cavernoasa cavernă unde mirajele mor • încetinită, moartea mă caută • oh! depărtare, revarsă-ți peste mine povara de lacrimi – și tu regăsire, plângi în mine cu crengile •
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde precum moartea, singurătatea și căutarea sensului vieții. Este o reflecție asupra efemerității existenței și a luptei interioare cu sinele.