De ce superlativul absolut își părăsește în destin absența
Intru în avisul poliedrelor cu umbra labirintică a întrebării
Singur sigur nimic
Clovn fisurat de tandră anxietate – loki abisal
Înveșmântat în hlamida de silabe și sânge – portal al nopții cu venin de catifea
Oglinda îmi zâmbește cu arterele alterității – spre abstracții mei strămoși ce poartă tezaurul de fum și somn al palidului prag
Pasărea pufoasă a iernii coboară-n nicăieri
Ea – obsesia perlei insomniace ca amintirea unei crime nepedepsite – de demult
Și peste tot pe frunza zăpezii – de mână cu șoapta clipelor ce-or fi
Monoschizofren târziu – mă subțiez ‘n imagini lineare
Pân’ când în mine neantul se sărută cu-infinitul
Și-uitându-mi limita – înger absurd – mă cufund în orizont
Cu doliul fisurilor descoperindu-mi imposibil – sub arahnean neștiutul
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de alienare și introspecție profundă, navigând prin concepte abstracte și imagini simbolice. Vorbește despre o căutare a sensului în absență și despre confruntarea cu limitele existenței.