În după-amiaza clară și amplă, cât plictisul,
când lănciile verii toride-s sfărâmate,
fantasmă-nchipuită de umbre-mi era visul,
cu miile pe șesul întins aridicate.
Amurgul plin de glorii, oglindă purpurie
era, cristal de flăcări, aruncând visarea
gravă-n nemărginirea antică din câmpie.
Iar eu, sonoră graba pasului ușure
simțeam, și mai departe simțeam, răsfrânt în zarea
însângerată, vesel cântecul zorilor pure.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare contemplativă în mijlocul naturii, reflectând asupra efemerității și a frumuseții peisajului. Vorbitorul simte o conexiune profundă cu natura, observând transformările luminii și ale timpului.