De asprimea luminii te-năbuși,
Iar privirile-i − raze m-acoper
Și mi-am zis, tremurând: e acela
Care poate iubi ca un nufăr.
Aplecatu-m-am: slove să-mi spuie..
Ochii lui erau mari prăbușiri.
Fie piatră grea, de cimitire,
Peste viața acestei iubiri.
Nu vrei să te uiți, nu iubești?
Nebunule, ce frumos ești!
Că nu pot zbura, ce folos,
Fiind aripată-n povești.
Vin cețuri pe ochi, cadă fulgi,
Șterg lucruri și fețe în cale,
Și doar înroșitul tău giulgi,
Doar giulgiul pe guler te are.
Cum spulberă simpla-ncercare,
Venise spre mine, râzând,
De-o lene-mblânzită pe rând.
Mânii mele-oferind sărutare.
Și ghicite priviri
De timp învechite
Mă priveau pe sub gene uimite..
Zece ani de strigate muriri,
Toate nopțile nedormite
Eu le-am pus în cuvinte cu rost
Și i-am spus: “În zadar te mai cuget,
Ai plecat și-atunci iarăși mi-a fost
Și pustiu, și lumină în suflet.
* * *
Regăsitoare-nchipuire
În ochii cenușii și moi.
În simpla mea nenorocire
Amar vă amintesc pe voi.
Prizonier cu mâini ferice,
Pe malul Nevei, stâng și mut,
Contemporanul meu, aice,
S-a întâmplat precum ați vrut.
Tu, ce mi-ai ordonat: “Hai, pleacă,
Ucide-ți dragostea, te du! ”
Și eu sunt cea care încearcă,
Dar sângele îmi spune: “Nu! ”
Iar de-oi muri, hai, spune-mi, cine
Vă va mai scrie poezii?
Cine sunând va mai susține
Nespuse încă psalmodii?.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele de neliniște și suferință provocate de o iubire pierdută sau imposibilă. Vorbitorul se luptă cu amintirea persoanei iubite și cu dorința de a o uita, dar este incapabil să o facă.