Atâtea pietre-n mine s-au zvârlit,
Ca nu mai mă-nspăimântă celelalte;
Un turn semeț capcană-a devenit,
Cel mai înalt din cele mai înalte.
Constructorilor lui le mulțumesc,
Să-i ocolească răul ca pe-un templu,
De-aici, zorii prima îi zăresc,
Și cea din urmă-amurgul îl contemplu.
Încrucișându-și nordice cărări,
Aici vin vânturi din vreo șapte mări,
Și-un alb hulub din palma-mi grâu mănâncă..
Iar pagina ce n-am sfârșit-o încă
O scrie cu o liniște de zeu
O muză oacheșă, în locul meu.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de izolare auto-impusă, transformată într-un loc de contemplare și acceptare. Vorbitorul găsește o formă de liniște și inspirație în singurătate, lăsând o muză să continue munca neterminată.