Văzui cum fețe cad pustii paragini,
Cum spaima te privește de sub pleoape,
Cum pe obraji aștern ca-n dure pagini
Cuneiforme chinul tot aproape,
Cum plete de cenușă sau cărbune
Se fac beteală de argint curată,
Cum piere zâmbetul pe buze bune
Și-n râsul sec simți frica strecurată.
Și nu doar pentru mine-acum mă rog,
Ci pentru toți cu care-aici șezum
Și-n ger cumplit, și-n iulie, pe foc,
Sub zidul roșu orb de tot de-acum.
Din nou pomenirea cu ceasu-i revine.
Vă văd, vă aud și vă simt lângă mine:
Pe-acea ce cu greu atinsese fereastra,
Pe-acea ce plecat-a din lumea aceasta,
Pe-acea ce-nclinând fața ei cea frumoasă
Zicea: „Vin aici ca la mine acasă! “
Pe toate pe nume cu drag le-aș chema,
Dar lista-mi luară, n-am unde afla.
Țesut-am văl larg ce le poate curpinde
Din biete, de ele șoptite, cuvinte.
Aminte mi-aduc pretutindeni mereu
De toate, de-ar fi să ajung iar la greu.
De-o fi să-mi astupe de chin gura slută
Ce strigă milioane prin ea peste sută,
Aș vrea să fiu astfel de toți pomenită
În ziua nohumării de soartă menită,
În țara aceasta cândva de vor vrea
Să-nalțe statuie-n memoria mea,
Acordul mi-l dau cu solemnă legată,
Dar clauză pun pe vecie legată:
La mare n-o pună în locul natal,
De mult despărțită-s de-al mării dragi mal;
Și nici în cezaricul parc lângă-un trunchi
La care o umbră mă roagă-n genunchi;
Aici, de-unde ore trei sute izvorul
Și-au luat, dar n-au tras pentru mine zăvorul
Căci chiar și în moartea blajină mi-e teamă
De „negre marusii“ că uit cum ne cheamă,
Că uit ușa-aceea cu ură trimită,
Bătrâna urlând ca o fiară rănită.
Din pleoape statuii de bronz, încropită,
Ca lacrimi să pice zăpada topită,
Să uguie-n zări porumbei de-nchisoare,
Și lin să plutească pe Neva vapoare.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra memoriei, a morții și a legăturilor cu trecutul. Vorbitorul își amintește de cei pierduți și își exprimă dorința de a fi pomenit, dar într-un loc care să reflecte adevărata sa identitate și istorie.