Ce amurg, femeia mea, ce amurg sidefiu,
Și marea ce singură își macină-ntrebările goale,
Și pescărușii târzii, și pinii neliniștiți, ce nestatornici,
Și nisipul care umblă cu vântul,
Umblă palid și se strânge în jurul sălciilor scunde.
Nicio corabie nu se vede, nicio corabie,
Și niciun val nu pleacă în larg,
Ci toate caută răspunsul pe care nu-l vor primi niciodată.
Niciun val nu pleacă în larg, nicio cărare,
Și ce trist e amurgul de gri,
Amurgul rece, amurgul de noiembrie.
Vom rămâne aici, unde sfârșesc toate cărările,
Vom rămâne aici, femeia mea cu gâtul prelung
De cocor, femeia mea cu pasul frumos, cu ochii –
Frunze de salcie.
Curând se va-ntoarce.
Și sturzul de iarnă din nord.
Vara lui s-a sfârșit
În ceața valkiriilor.
Vom învăța să așteptăm,
Să refacem năvoadele, să frecăm rugina
De pe țevile pustii, să tăiem copaci
Pentru bărcile noi.
Toate drumurile lumii
Sunt în inima noastră.
Rămânem aici să-nvățăm semnele vremii
Și să plecăm pe drumul magilor la ceasul știut.
Ce amurg, femeia mea, ce amurg sidefiu,
Și marea ce singură, și cântecul sturzului
Ce adevărat se aude în ceață.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de melancolie și așteptare într-un peisaj de amurg, unde marea și natura reflectă o căutare nesfârșită. Vorbitorul își exprimă dorința de a învăța din semnele naturii și de a porni într-o călătorie spirituală.
