Frumos ca un poem
Într-o limbă pe care nu o înțeleg de tot
Timpul din care-s făcută
Se stinge-n secunde și ore și zile.
Din lumânarea înaltă
Mai arde un ciot,
Dar flacăra pune coroană
Pe fruntea zeiței feștile
Care
Strivită de atâta splendoare
O înalță cu disperare
Pe o coloană,
Gata să se împrăștie, de scrum,
Într-un ultim acum.
Sensul versurilor
Piesa descrie frumusețea trecătoare și inevitabilitatea sfârșitului. Metaforele lumânării și a zeiței strivite sugerează o luptă disperată împotriva dispariției, acceptând în final transformarea în scrum.