Răstignită pe-o pânză de păianjen
Căreia îi admir murind țesătura,
Nu-ncerc să scap de ceea ce mi-e scris
Cu propria mea mână. Ca și ura
Poezia a țesut navoade-n jur
Să prindă-n ele semne și cuvinte.
Învinsă astfel: un cuvânt eu însămi,
Al cărui sens nu mi-l aduc aminte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de captivitate auto-impusă, în care eul liric se simte prins într-o rețea de cuvinte și amintiri pierdute. Există o resemnare tristă față de soarta sa și o pierdere a identității.