Ecranul vălurit din ochii goi
care-ncetează să citească
așează litere de-a valma
închise-ntre oglinde moi
scoase din forma lor firească.
La ce sunt bune cărțile atunci?
Hârtie căptușind pereții
cu sensul răsturnat în amintire.
Cine dă, oare, literei porunci
și-o face să danseze-n taina ceții
de nențeles ca șoapta-n patrafire?
Nu pot să mă închipui necitind
Flutur bolnav printre omide vii
cu aripi ofilite, biete frunze,
căzute toamna. Fă-mă să cuprind
cu ochii zarea literei ascunse,
Tu, care toate cărțile le scrii!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o deziluzie față de sensul literelor și al cărților, sugerând o pierdere a înțelesului și o căutare a unei perspective mai profunde. Vorbitorul se simte pierdut fără lectură, dar incapabil să găsească sens în ea.