Când luna cea albă
Atârnă de-o ramură
Pentru a vedea
Dacă vreo lumină roșie
La orizont pâlpâie
Pe undeva.
E nebun cel ce scrie
Noaptea cărțile sale
Sfânt,
Cu piciorul stând pe coline,
Și cu ale sale mandoline
În vânt.
Nebun e cel care povestește,
Când miezul nopții vestește
Cântatul,
Petreceți laolaltă cu prinții
Sărbători ce scârție dinții.
Sabatul.
Amantul care compară
Cu acea frumusețe rară
Trecătoare,
Îngânânând o baladă
Din inima lui bolnavă
Sfâșiitoare.
Dar iată din umbră
O adunătură sumbră
Select,
În iad e mare petrecere,
Totu-i trecut sub tăcere
Perfect.
Tot incomodul e spânzurat,
Tot evreul decedat a ridicat
Gloria,
Toți înecații în ale lor vicii
Au îmbrăcat în joc de artificii
Istoria.
Sufletele plecate spre astre
Își dau mâinile lor albastre
Fără de oase;
În liniște se aud cum cântă
Cu voce impresionantă
Păcatele.
Cercul se strânge,
Piciorul i se așează
Pe morți,
Capul i se sparge
Pământul e pârjolit!
De torți.
Acest cerc fericit,
Cu râsete a stârnit,
Dangul;
Tot mortul fără ranchiună
Găsește în lumina de lună
Rangul.
Pentru că luna albă
Atârnă de-o ramură
Pentru a vedea
Dacă vreo lumină roșie
La orizont pâlpâie
Pe undeva.
Sensul versurilor
Piesa descrie o atmosferă nocturnă macabră, plină de elemente supranaturale și sacrificii. Este o celebrare a morții și a răului, unde cei morți găsesc un nou statut în lumina lunii.