Alexandru Vlahuţă – La Vatră Rece

I
Oblonitu-mi-a fereastra
Gerul, cu-a lui flori de gheață,
Și, în toată casa asta,
Eu sunt singura viață.
Dac-ar fi un foc în sobă,
Mi-ar părea că suntem doi,
Aș mai sta cu el de vorbă,
Mai uitând cele nevoi.
Ne-am pricepe-n noi plânsul,
Eu cenușă, el scântei,
Câte nu mi-ar spune dânsul
Din poveștile cu zmei!
Anevoie vremea trece
Când urâtul greu te-apasă.
Ce ursuză-i vatra rece!
Parc-aș sta c-un mort în casă.
II
Se aude-n horn nebunul
Viscol, aprig vâjâind,
Și din streașini, câte unul,
Cum cad țurțurii plesnind.
Sună-n crengile lovite
Uscat zgomot ca de oase,
Și vârtejuri repezite
Bat în ușă mânioase.
Se arată-n neguri luna,
Albe stelele sclipind,
Și de ger s-aud întruna
În pod corzile trosnind.
Mi-ar prii, pe-o așa iarnă,
O-mpietrită amorțire
Îndelung să mi s-aștearnă
Peste cuget și simțire.
Să adorm, capul să-mi scutur
De povara cugetării…
Cât aș da să văd un flutur
Tăind para lumânării!

Sensul versurilor

Piesa descrie sentimentul de singurătate și melancolie într-o casă rece, în timpul iernii. Vorbitorul tânjește după căldură și companie, simțind că timpul trece greu și că este copleșit de tristețe.

Lasă un comentariu