Pe-o prăpastie mă legăn,
Atârnat de-un fir de păr.
Mintea mea se zbate încă
Între vis și adevăr.
Dar mă-nec în întuneric,
Căutând să mă-nțeleg.
Cum aș vrea de tot trecutul
Gândurile să-mi dezleg!
Nu-s nebun, căci stau în casă
Liniștit, nimic nu sparg.
Și mi-i dragă casa asta:
E-un mormânt curat și larg.
Unde lucrurile mute
Ar avea atât de spus!
Ah, a fost aici viață,
Dragoste… Unde s-au dus?
Nu-s nebun, deși văd bine
C-aș avea cuvânt să fiu
Sau… nu mai pricep nimica…
Poate sunt… și nu mă știu.
Cine m-a strigat pe nume?
Nimenea…
Mi s-a părut…
Glasul cui să mă mai cheme?
Umbra cui s-o mai sărut?
Dar ce tropot se aude?
E vreun călăreț grăbit.
Drept în fața casei mele
Călărețul s-a oprit!
Vine moartea la fereastră,
Și cu degetu-i uscat
Bate-n geam să mă deștepte…
A, de-ar fi adevărat!
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de singurătate, melancolie și apropiere de moarte. Naratorul se simte pierdut în întuneric, atât fizic cât și emoțional, și reflectă asupra trecutului și a sensului vieții. Anticiparea morții este personificată printr-un călăreț și o vizită la fereastră.