Privesc de la fereastră, gânditor,
Cum soarele se lasă-n asfințit,
Deasupra lui chenarul unui nor
Cu aur și rubin pare tivit.
Albastrul cerului acolo-i șters;
Din nor bizare forme se desfac…
Cum le-aș așterne-n ritmul unui vers!
Dar se topesc… Acum, parcă-i un drac,.
În haină de argint înfășurat,
Stă drept și ține-n mână un stindard.
Acu-i un urs, dar iată, s-a schimbat…
E-un popă, pletele-ncâlcite-i ard.
O clipă-l văd cu brațele în sus,
Dar flăcările lacome-l cuprind,
Un nor de praf se-nalță la apus,
Încet a nopții umbre se întind.
În pacea asta sfântă din amurg
Ce trist lucesc a cerului făclii!
Iar clipele vieții mele curg
Din ce în ce mai reci și mai pustii.
Sensul versurilor
Piesa descrie o contemplare melancolică asupra naturii și a trecerii timpului, văzute prin prisma unor imagini efemere și schimbătoare. Naratorul reflectă asupra propriei vieți, simțind cum clipele devin din ce în ce mai reci și pustii.
