Noi, existăm, nu viețuim. Dar oare
Nu este cel mai prețios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvățăm să viețuim încet?
Secretul totuși îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân’la țintirim.
Mașina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viață s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea își află un răspuns,
Dacă cumva își află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăștie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără țel și fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare și-un ultim, crud regret
Că n-a știut să viețuiască-ncet?
Sensul versurilor
The poem reflects on the human condition, highlighting the contrast between existing and truly living. It emphasizes the regret of not appreciating life's simple moments until facing death, urging a slower, more mindful existence.