Alexandru Philippide – Pe Un Papirus

Sub cel de-al treilea
Ptolemeu,
La curtea din
Alexandria,
Mi-am dovedit cândva și eu
În hexametri măiestria
Și-n vila mea de lângă
Nil,
Sub ochii stelelor amice,
Am preamărit în nobil stil
Părul reginei
Berenice.
Un retor însă, sec și șters,
Dar în tertipuri meșter mare,
M-a-mpuns cu perfidu-i vers,
Scris prost, dar plin de defăimare.
Văzând cum gloriile trec,
Topite-n ură și-n otravă,
M-am hotărât atunci să plec
Și mi-am tocmit în port o navă.
Spre
Rhodos era drumul meu;
Dar vânturile-au fost vrăjmașe,
Și-am rătăcit ca
Odiseu
Pe valurile nărăvașe.
Dar zeii binevoitori
M-au apărat de naufragii
Pe țărmul unde mâncau flori
Odinioară lotofagii.
Doar niște păsări triste gem
Pe-acele sterpe-acum pământuri.
Spre insula lui
Polifem
M-au dus apoi domoale vânturi.
Ciclopii erau morți de mult;
La fel și crudele
Sirene:
Nu le-am găsit, ca să le-ascult,
Pe nicăieri cântând viclene.
Am prins atuncea gust și eu
De lungi călătorii ciudate
Și mi-am lărgit periplul meu
Spre țările îndepărtate.
M-am însoțit c-un negustor,
Prieten vechi al meu din
Delta,
Neostenit navigator
Din
Chipru pan-la coasta celtă.
Cu el umblat-am îndelung
Din port în port, prin cinci imperii,
Și chiar prin locuri unde-ajung
Cu greu și rar corăbierii.
Mergând odată rătăcit
Printr-un ținut din miazănoapte,
Pe unde soarele-i zgârcit,
Am întâlnit sucite fapte.
Asemenea-ntâmplări nu știu
Dacă s-au povestit vreodată.
Cu trestie de
Nil le scriu
Pe-acest papirus fără pată,
În
Rhodos, unde-mbătrânesc
Ca dascăl cu-autoritate în meșteșugul elinesc
Al elocuției ritmate.
*
Umblăm de mult. În urmă mea
Lăsasem portul plin de ceață
Și marea turbure și rea.
Plecasem dis-de-dimineață,
Cu negustorul meu amic,
Mai înăuntrul țării, unde,
Așa cum geografii zic,
Vânat de soi prin văi s-ascunde.
Și este miere din belșug
Și ceară albă cu duiumul.
Un barbar lung și clăpăug
Mergea cu noi s-arate drumul.
Era un băștinaș dibaci;
Știa puțin și elinește,
De-aceea-l luasem de tălmaci,
Vorbind cu el prietenește.
Aveam în navă vin focos,
Adus din insule eline,
Și amfore cu pântec gros,
De untdelemn de aur pline.
Aveam și bani de-argint. Cu ei
Mergam acum în căutare
De ceară albă și de piei
Și blănuri de-animale rare.
Urcăm încet un deal râpos,
Târând picioare ostenite,
Pe-un drum îngust și grunzuros,
Prin mari păduri îngălbenite.
Prin ramuri se cernea ușor
Lumina toamnei, neguroasă,
Și mă-ndemna să-mi înfășor
Mai strâns pe trup hlamidă groasă.
Sătul de-acest urcuș viclean
Și obosit de-atâta cale,
M-am așezat pe un buștean,
Să-mi scot țărână din sandale.
M-am odihnit puțin. Apoi,
Sculându-mă, pornii în grabă,
Ca să-i ajung pe ceilalți doi.
Dar nu-i găsii. Ciudată treaba!.
Întârziasem eu prea mult?
În van lungeam acuma pasul.
Am stat o clipă-n loc s-ascult,
Doar voi putea să le-aud glasul.
Dar n-auzeam decât, prelung,
Un zvon de vânt prin frunze moarte.
Și-atunci am dat un chiot lung,
Străbătător prin văi departe.
Dar liniștea de nepătruns
Domnea statornică și-adâncă.
Și numai Echo, drept răspuns,
Mă îngâna de dup-o stâncă.
Din nou, printre stejari bătrâni,
Pornii. Dar la o cotitură,
Ca degetele unei mâini,
Cinci drumuri noi se desfăcură.
Pe care să mă duc? Pierdut,
Am stat o clipă-n contemplare.
Pe cel din mijloc, mai bătut,
Am apucat, la întâmplare.
Lăsând pădurea de goruni,
Mă duse drumul prin vâlcele
Acoperite de aluni
Și corni cu sângerii mărgele.
Cu-ncetul negura pierea.
Se descrețea cerească frunte.
De bună seamă, vremea rea
Se-oprise dincolo de munte.
Gerosul Boreas hursuz
Plecase-n peșteri să se culce,
Și-acum, molatec în auz,
Șoptea prin crengi zefirul dulce.
Priveliștea se limpezi;
Nu mai era nici frig, nici ceață.
Un soare cald de miazăzi
Trezea în mine-o nouă viață.
Din țară negurii abia
Dacă făcusem zece stadii,
Și-acum privirea mea sorbea
Un cer curat ca al Heladii.
Am poposit pe un colnic.
Un munte-nzapezit în zare
Ca marmură de Pentelic
Lucea cu creştetul în soare.
Jos, ca un mare talger plin
De daruri și de trufandale,
Sub cerul molcom și senin
Se răsfață domol o vale
Cu lanuri, pajiști și cirezi.
Rostogolind albastre unde,
Un râu curgea printre livezi
Cu poame aurii, rotunde.
Și eu mă minunam privind:
Să fie-acele fructe rare
Care s-aduc de pe la Ind,
Din țara soarelui-răsare?
Deși-n văzduh se răspândea
Aroma lor de mirodenii
Și le zăream în fața mea,
Tot mă temeam că sunt vedenii.
Dar în sfârșit înțelesei
Că nu era o nălucire.
Și-am lăudat atunci pe zei
Ca pentru-o bună prevestire.
În pacea veselei amiezi,
Pe-o coastă, lângă-o pădurice,
Zburdau pe iarbă miei și iezi
Ca în Arcadia ferice.
Dar naiului iubit de Pan
Nu-i răsună pe-aicea glasul.
Văzând departe un cioban, îmi îndreptai spre dânsul pasul.
Cu capu-n piept, ședea cuprins
De-o-ncremeneală prea ciudată.
Ușor pe umăr l-am atins.
El fruntea-și ridică deodată
Și mă privi. Avea un chip
Strălucitor de tinerețe,
Dar, ca și fața lui Edip,
Plin de-o sălbatecă tristețe.
Ca trăsnetul privirea lui
M-atinse c-un fior de moarte.
Voisem să vorbesc. Tăcui,
Pornind de-acolo mai departe.
Pe lângă argintii smochini
Mergam acuma pe-o alee
Ce se-ntindea printre grădini
Cu temple și mausolee.
Porumbi zburau din ram în ram,
Și toată ginta păsărească
Cânta de zor. Dar nu zăream
Nici o făptură omenească.
Dormeau sub cerul de safir
Palate albe cu porți grele
De bronz și scări de roș porfir.
Dar nici o strajă lângă ele!.
Să fi ajuns, de zei trimis, în reședința funerară
A unei noi Semiramis,
Stăpână peste-această țară?
Stăteam așa pe gânduri, când
Zării venind un om spre mine;
Și mult m-am bucurat văzând
Că-i veșmintele eline.
În cel mai nobil atic grai
De-ateniană armonie
Mă repezii și-l salutai
Cu patos și prietenie.
El mi-aruncă nedumerit
O turbure căutătură;
Pe urmă, tainic și smerit, își duse degetul la gură
Și, fără-a scoate un cuvânt,
C-un gest de-adâncă resemnare,
Punându-și ochii în pământ,
Se-ndepărta în grabă mare.
De bună seamă, mi-am spus eu,
Pe-aceste locuri, poate sfinte
Și închinate vrunui zeu,
Nu-i voie să rostești cuvinte.
M-am dus atunci la râu, sătul
De-această liniște cumplită.
O fată întindea un sul
De pânză proaspăt înălbită
Pe malul nisipos și lin.
I-am spus, vorbind cu-ndemânare,
Ca să n-o sperii: „Sunt străin
Și vin de dincolo de mare.
O, spune-mi, ce erou vestit
A dat acestei țări un nume
Și ce popor prea fericit
Trăiește-n acest colț de lume?”
Ea nu-mi răspunse. Ochii ei
Mă pironiră cu-o privire.
Și-am deslușit deodată-n ei
O cruntă deznădăjduire.
Dădu din umeri ca și când
Ar zice: „Totul e degeaba”, își strânse pânză și-n gând
Pleca de-acolo-n toată grabă.
Mi-am spus atunci: „Nici un mister!
Această barbară fecioară
Nu știe limba lui Homer
Și fuge ca o căprioară;
Străini, firește, nu vin des
Pe-aceste locuri depărtate” Dar în gând am înțeles
Că toate-aici erau ciudate.
Pe drum, prin lanuri, la fântâni
Și prin grădinile-nflorite,
Copii cu chipuri de bătrâni,
Femei cu fețele-mpietrite
De-o deznădejde fără leac,
Cum mă vedeau, din depărtare,
Cu mâna-mi făceau semn să tac,
Temându-se de vreo-ntrebare.
Și ce priviri de osândiți:
Bănuitoare, crunte, grele!
Parc-ar fi fost mereu pândiți
De toate duhurile rele!.
Și toți, copii, bărbați, femei,
Pe cât puteam să-mi dau eu seama,
Vorbeau cu greu chiar între ei,
În șoaptă numai și cu teamă,
Ca niște vinovați munciți
De crudele Erinii hâde
Dar ce-s acești nefericiți
Ce nu mai știu vorbi și râde?
Sunt prigoniți? De ce se tem?
De ce li-s ochii plini de groază?
Ce chin îi roade? Ce blestem
Neîndurător îi încleștează?.
Sunt poate umbre care vin
Din lungă noapte funerară
Și-mpinse de-un viclean destin
Trăiesc aici a două oară,
Dar numai timp de-o zi! Și-apoi,
În lungi, șovăitoare cete,
Le mâna Hades înapoi
La negrul Stix, cu ape-ncete.
Dar nu voi fi silit și eu,
La fel cu-această tristă gloată,
S-ascult de fiorosul Zeu?
Și m-am întors din drum deodată!