Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin?
Mi-e sufletul de vechi amurguri plin,
Și-n mine plânge-un cântec fără grai,
– Așa cum într-un vechi amurg pe Rin
Cânta pe-o stâncă zâna Lorelei.
Dar cântecul, de l-a știut demult,
Să-l spun acum nu știu, știu să-l ascult.
Nu pot să-l cânt, dar cântă-n mine-acum,
Așa cum apa curge lung, sau cum
Clipește-o stea, ori șerpuiește-un drum.
Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin,
Pătruns în mine parcă fără veste?
– Mi-e sufletul adânc ca o poveste
În care e un vechi amurg pe Rin,
Și un luntraș îndrăgostit de-o zână.
Sunt cântecul pe care îl cântai
Luntrașului pe Rin odinioară.
Sunt cântecul cu care îl chemai
Să moară,
– Și sunt luntrașul,
Lorelei.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de alienare și introspecție profundă. Eul liric se identifică cu elemente ale unei povești tragice, reflectând asupra propriei identități și a rolului său în destin.