I.
Ca marea de-năsprită îmi este întristarea;
Nemăsurate-adâncuri conține tot ca marea,
Și n-a pătruns vreodată un ochi în fundul lor!
Abia, printre furtună, din boltă de nori plină
Le-a luminat un fulger c-o palidă lumină..
Dar fulgerul a fost trecător!
Corabia Speranței, de pânze încărcată,
Prin apele acele n-a tras cu brazda-i lată
Un drum să strălucească la soare luminat!
Iluzii mincinoase veneau ca samă-nsele;
Credeam c-o să sosească, dar rămâneam cu ele:
Spre alte locuri s-a strecurat!
II.
Izbită-n veci de soartă, bătută de furtună,
O stâncă-n voia mării se sparge și răsună:
Ecoul lung vibrează de-o plângere adâncă!
Ah! inima mea este o stâncă-n vijelie
Pe care-o-mpresoară a traiului urgie
Și plâng pe sfărâmata stâncă!
De vârful care încă se ține pe picioare,
M-agăț ca înecatul cu brațe-ncleștătoare,
Iar ochii înc-o dată mi-arunc la orizont,
Să văd de nu s-arată vreo pânză rătăcită..
Și-n van a mea privire, adesea nălucită,
Aleargă pe valul monoton.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de deznădejde și izolare. Vorbitorul se simte ca o stâncă bătută de furtună, pierdut în mijlocul unei mări de întristare, cu speranțe iluzorii care se destramă constant.