Cât timp Apollo nu mi-l cere,
Pentru al jertfei sfânt prinos,
Poetul-n lumi deșarte piere
Și se scufundă sfios,
Căci lira lui nimic nu spune,
Și-n suflet visul e-nghețat,
Iar printre nensemnați, în lume,
El poate-i cel mai nensemnat.
Ci sacrul verb când, a-nălțare,
Urechea i-a atins, slăvit,
Tot duhul din poet tresare
Ca vulturul ce s-a trezit.
Atunci de la petreceri pleacă,
Și, de mulți înstrăinat,
El capul mândru nu și-l pleacă
La idoli publici prosternat;
Sălbatic, cu obrajii aspri,
Neliniștiți, de cântec plin,
El fuge înspre țărmi sihaștri
Și-nspre dumbrăvi cu foșnet lin.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unui poet care se simte neîmplinit și nesemnificativ până când inspirația divină îl atinge. Atunci, el se retrage din lume pentru a-și urma chemarea artistică, refuzând să se supună idolilor publici.