Я памятник себе воздвиг нерукотворный.
А. С. Пушкин.
Mi-am înălțat eu, monument, de mână necreat,
Spre el nu duce, omenesc vreun drum.
Mai sus el își ridică, semeț, al său cap,
Decât columna lui însuși Alexandru.
Nu, eu nu mor întrutotul – sufletul în sacra liră
Va supraviețui cenușii mele, uitarea va fugi,
Și-oi fi slăvit, cât timp pe-aceasta, de sub luna lume,
Fie și un poet singur, măcar, va mai trăi.
De mine se aude, oriunde, în Rusia cea întinsă,
Și-n limba lui, fiecare, putea-va să mă cheme,
Al slavilor nepot, și fin-ul, și sălbatecul încă
Tungus, și chiar calmacul de prin stepe.
Și de popor, de-aceea, voi fi-ndelung iubit
Fiindcă bunătatea, în el, cu lira-mi am trezit,
Fiindcă în crudu-mi secol, eu libertatea am slăvit,
Și fiindcă, pentru cei căzuți, eu mila am cerșit.
Voinței zeilor, fii Muză, supusă preaplecată
Nu te feri de obidă, coroana nu-ți dori,
Egal primește pe lăudători, pe cei ce te contestă,
Cu proștii niciodată, nu ai a te sfădi.
Cătălin Cârceanu, 19 noiembrie, 2015
Sensul versurilor
Piesa este o traducere adaptată a unui poem de Pușkin, celebrând puterea artei de a transcende timpul și de a asigura nemurirea artistului. Se subliniază importanța libertății și a compasiunii, valori pe care poetul le-a promovat prin opera sa.