Târziu e și-ntuneric. Mă-ndrept către ieșire,
Biserica se-ntrece-n veselii.
Seninul drum sfârși-voi, n-aștept vreo întâlnire,
Ca la intrare, neștiut voi fi.
În taină, suspinarea din cea din urmă dată
Și ultima privire, cuvântul ultim stors.
Și bezna ce-i în preajmă de-un gând srăluminată.
Seninii ani nicicând n-am timp de-ntors.
În altă beznă, fără puterea de-altădată,
Tăcut mă-ndepărtez de țărmul cel senin.
N-am să-l mai văd de-acuma, se pare, niciodată
Și împreună-n veci n-o să mai fim.
6 iunie 1901
Volumul ”Versuri despre Preafrumoasa Doamnă”
Sensul versurilor
Poezia exprimă sentimente de melancolie și regret la finalul vieții. Naratorul se îndreaptă spre moarte, conștient de pierderea trecutului și de despărțirea definitivă de lumea pe care o cunoaște.