Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul
mirelui, care stă și ascultă pe mire, se
bucură cu bucurie de glasul lui
IOAN, 3, 29.
Sunt tânărul sfios ce-aprinde
Atâtea lumânări pe rând.
Ea, fără gânduri și cuvinte,
Pe malul celălalt zburând..
Iubesc și ruga pe-nserate
La râu, pe lângă albul schit,
Și umbra ce-n azur se zbate,
Cătunu-n prag de asfințit.
Supus privirilor duioase
Și tăinuintei ei splendori,
Eu peste zidurile groase
Arunc gingașe, albe flori.
Prin neguri, mirele deodată
Curând ieși-va din altar
Și din pădurea crenelată
Luci-va nimbul nupțial.
7 iulie 1902
Volumul ”Versuri despre Preafrumoasa Doamnă”
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire contemplativă și spirituală, plasată într-un cadru natural idilic. Naratorul, un tânăr sfios, își exprimă sentimentele profunde prin imagini poetice legate de natură, credință și așteptarea unei revelații.