Cu tatăl ei spre seară, stătea la geam o fată.
Colo, pe țărm, stâncuțe zburau în sus și-n jos.
– Hei, ploaie, haide ploaie, hai picură odată!
Tu știi că am umbrela pe-un bețișor frumos.
– Acolo-i primăvara. Tu, biata mea fetiță,
Ești prizoniera iernii, cu chipul gânditor,
Tu porți trandafiria, gingașa ta scufiță…
Auzi cum geme marea? Să trecem marea-n zbor!
– Și mama? E acolo? E dincolo de mare?
– Nu.
Spune-mi unde-i mama?
– Știi, mama a murit…
– Ce-nseamnă astea?
– Uite, poetul prost apare –
El veșnic umblă, plânge ceva ce s-a sfârșit.
– Ce?
– Plânge o scufiță, așa… trandafirie.
Și n-are mamă?
– Are, și-i pasă prea puțin:
El vrea să treacă marea întinsă, sinilie,
La Prea Frumosa Doamnă, pe țărmu-i cristalin.
– Și Doamna ceea-i bună? Spre noi n-o mâna dorul?
E bună. Vremea însă nu-ți pierde așteptând.
Să știi: că niciodată nu umblă cu vaporul
Și-aici pe țărmul nostru nu va veni nicicând.
Curând veni și noapte-n mantaua-i înstelată
Și se sfâșie vorba dintre bătrân și fată.
Sensul versurilor
O fetiță vorbește cu tatăl ei despre mama ei decedată. Dialogul dezvăluie pierderea și inocența copilului în fața morții, contrastând cu figura poetului care plânge pierderi similare, dar într-un mod mai abstract și îndepărtat.