Aleksandr Blok – Pe Câmpia Kulikovo

se scurge râu-n matca lui domoală
bolborosind posac
e fânu-n claie strâns. e stepa goală
și malul e sărac.
Rusia-mea, soția mea, ne arde
un drum și lung și drept.
el ca săgeata tătăreștii hoarde
pătrunde-n piept.
și drumul tău de jale-l vom străbate-
eu nu mă tem
de nopțile în beznă cufundate
ca-ntr-un blestem.
e frig? e beznă? flacăra fierbinte
ne va-ncălzi de-alean,
străluminând și steagurile sfinte,
și paloșul de han.
se trece viața-n cerbicii grozavă
măceluri, bătălii..
și iapa stepei culcă sub potcoava
tristeți și colilii.
și nu-i sfârșit. rămân în urmă verste..
și timpi îndepărtați,
însângerat e-amurgul fără veste,
și-s norii-nspăimântați.
căci sângele din inima izvoră
curgând potop!
nu-i liniște. și iapa stepei zboară
în crunt galop.
7 iunie 1908.

ne-am oprit în stepa-ntunecată.
nu ne-ntoarcem. nu privim-napoi.
pe Nepreadva ca și altădată
lebedele strigă după noi.
drumul e de piatră și-i fierbinte.
peste râu-vrăjmașul. bezna-i grea.
steagul luminos de-aici nainte
oastea noastră nu-l va flutura.
tu-mi șoptești: o spadă prinde-n mână
și ascute-o bine până-n zori,
ca să culci pagânii în țărână,
dacă-n lupta sfântă vrei să mori.
nu-s codaș și nu-s nici cel din frunte.
țara încă mult va îndura.
scumpa mea soție un grăunte
de credință tot îmi va păstra.
8 iunie 1908.

când Mamai pe herghelii sirepe
goana și-a-nceput,
numai noi, că rătăceam prin stepe,
oare-ai știut?.
dinspre Donul undelor amare
gândul auzea
lebede, și în a lor strigare
glasul tău era!.
pe la miezul nopții, precum norii,
cneazul oști a strâns.
petrecându-și mumele feciorii
au orbit de plâns.
sus, în cer, suiau în rotocoale
șoimii-n zbor viteaz
și rotind prin fulgerări domoale
străjuiau pe cneaz.
peste hoarda, pasărea cernită
prevestea măcel.
sta Nepreadva-n neguri podobită
ca mireasă-n văl.
și atunci în straie lucitoare
mi te-ai arătat.
calul meu de raza-ți orbitoare
nu s-a speriat.
și-ai făcut să scâpere-n lumină
spada mea cea grea.
platoșa-mi, ștergând-o de rugină
te-oglindeai în ea.
iar în zori, când hoarda cea păgână
pulberi s-a făcut,
chipul tău nedăltuit de-o mână,
lumina pe scut.
14 iunie 1908.

din nou colilia se-apleacă
spre corbul străvechilor vremi,
pe apa ce-n neguri se-neacă
departe, tu iar mă chemi.
s-a dus herghelia furtunii,
pieri fără urmă și glas,
sub ciobul de aur al lunii,
dar colbul și vântu-au rămas.
mânat de-o jale străbună
ca lupul în viscol nauc,
eu nu știu sub ciobul de lună
spre tine ce drum să apuc?.
aud că măcelul începe,
strigând pe tătari îi aud.
vad satele arse în stepe
și câmpul de sânge că-i ud.
cuprins de-un alean fără moarte
pe calu-mi ca spumă gonec
și nourii iarăși, departe,
țările nopții-mpânzesc.
în inima mea sfâșiată
un gând luminos s-a-nălțat,
dar gândul se mistuie-ndată
și-i ars de un foc-negurat.
„minunte la tine mă cheamă!
arată-te iar pe pământ!”
se-nvolbur-a calului coamă
și paloșul urlă în vânt.
31 iulie 1908.

pe Kulikovo, în câmpie,
o paclă grea din nou coboară
și zorii zilei ce-or să vie
învăluiți în nor sunt iară.
dar peste pacla revărsată
și peste liniștea deplină
nu tună lupta-ncrâncenată
și-un fulger norii nu dezbină.
dar eu te recunosc, furtună,
cu răzvrătiri și uragane.
un glas de lebădă mai sună
deasupra taberei dușmane.
e tihna inimii-ntreruptă
zadarnic norii nu se-ncheagă.
și-așa ca în ajun de luptă,
armura este grea. te roagă!
23 decembrie 1908