Lumini și umbre proslăvești –
Dând lirei veselia strunii,
Privește-n haosul nelumii,
Ca ziua să ți-o regăsești.
E-ntreagă funia de-argint,
Ai pline la izvor ulcioare,
E-n stepă umedă dogoare,
Migdalu-n vale a-nflorit.
Păsești spre casă prin azur,
Scăldată-n amiezii soare,
Și-n neagra pletelor vâltoare
Se-neacă auritul șnur.
Toți caperii s-au veștejit
Și greierul mai greu se face,
Adie-o groază-n drum, tenace,
De neguri cerul s-a-mpânzit.
În moară pitrele-au tăcut,
Fug străjile înspăimântate.
Fantoma dușmană e-n toate,
Se-ndoaie arborii spre lut.
E-o groază ca de la satan,
S-au strâns în gloate oameni, fiare,
Și-ncuie ușa c-unfricare
Cei ce stăteau privind pe geam.
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea dintre lumină și întuneric, speranță și frică. Natura este martoră a unei transformări, de la frumusețe și abundență la o atmosferă amenințătoare, reflectând o luptă interioară sau o amenințare externă.