Podurile-s nalte,
Geam au luminos.
Vezi din ele-ncalte
Crâșmele de jos.
Cale stăvilită,
S-o mai bat – la ce?
Ea-i aici, trudită,
Ușa-nchisă e.
Nu m-aude oare?
Și de-aude, ce-i?
Pieptu-i nu tresare,
Albă-i fața ei.
Nu, nimic nu-mi cere.
Bate vântul șui,
Zgâlțâie tăcerea
Gemetele lui!
Vânt de prin viroage
Cu suflare grea!
Dăruiește dragei
Evantai de nea!
Rochie frumoasă
Cu sclipiri de-argint,
Cerne-i dragăstoase
Flori de mărgărit!
Mie doar amaruri
Și nămeți mi-ai dat.
Adu-i scumpe daruri
De sidef curat!
În podoaba rară
S-o privesc mereu
Jinduind-o iară
Din ungherul meu.
Cântă, vijelie,
Cântec pentru ea,
Ca să doarmă vie
În coșciug de nea!
Scândură nu scoate
Jalnic scârțâit.
Că dormi nu poate
Draga, liniștit!
Sensul versurilor
O poezie despre o iubire pierdută, posibil moartă, contemplată dintr-un pod. Naratorul este cuprins de dor și melancolie, implorând natura să ofere iubitei odihnă și frumusețe, în timp ce el rămâne în umbră, jinduind-o.