Atâta-i sortit să-mi rămână:
În zori la fereastră să viu.
Privesc: pare-un fund de fântână
Ograda-n veșmânt alburiu.
Ascult vorbe vechi, se aprinde
O larmă-n adânc undeva,
Și văd lumânări pâlpâinde
Uitate-n fereastra cuiva.
Pe casă o mâță lânită
La pândă sub jgheab s-a pitit.
Veghez, iar tu dormi liniștită.
Să plâng, mi-a rămas – doar atât!.
Tu dormi în tăcere.. veninul
Îmi picură-n suflet amar,
Iar Dorul de Ducă, hainul,
În tâmpla mea bate hoinar.
Ei haide, spre geam te întoarnă!..
Nu vrei! Tu vei duce grăbind..
Eu seamăn cu astrul de iarnă
Prostește pe boltă rânjind!.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de singurătate și dorință. Naratorul veghează în timp ce persoana iubită doarme, simțind un venin amar și dorul mistuitor, comparându-se cu un astru singuratic.