În fața acestui trup care a fost al meu,
senin, ca ceara,
– nimeni, cred eu, n-o să aprindă o lumânare –
fără laudă de sine nici reproșuri,
voi rosti câteva fraze:
„Ținea neapărat să se minuneze,
pretinzând
că un cal sau o pietricică
prețuiesc cât neamul omenesc.
A scris cărți:
unele de prisos,
altele care plac
amatorilor de paradoxuri”.
În fața acestui trup care a fost al meu,
ușor, livid
– cineva, cred eu, trebuie să fi fost lumânările –
păstrez tăcerea:
a fost marele prieten al cuvintelor
căci ele îi păstrau
un înțeles ascuns,
un înțeles cât se poate de clandestin.
Sensul versurilor
Piesa este o reflecție asupra vieții și a morții, exprimată prin contemplarea unui trup neînsuflețit. Vorbitorul analizează viața celui decedat, evidențiind pasiunea sa pentru minuni și paradoxuri, dar și relația complexă cu cuvintele și înțelesurile ascunse.
