În glastre crinii așteaptă ofilirea.
Durerea și-o crispează prin petale.
Salonul se întunecă în ritmuri
De umbre și nimicuri ireale.
Cu pași mărunți mi te arăți în prag,
În brațe cu-un mănunchi de trandafiri.
Sunt albi, înrourați, abia-și deschid,
Ca un surâs, petalele subțiri.
Mi-i dăruiești sfios și delicat,
Înlăturând cu-ndemânare spinii,
În clipa asta, într-un ultim gest,
Ca-ntr-un salut suprem, se scutur crinii.
Nedumeriți, privim cum au căzut
Din glastra îngropată în petale.
Salonul ne cuprinde și pe noi,
Sub umbra de nimicuri ireale.
S-a-ntunecat. Într-un sărut prelung
Sărbătorim înfiorați iubirea,
Iar timpu-și cerne scrumul peste noi,
Să nu simțim cum râde amăgirea.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea iubirii și frumusețea trecătoare, folosind simboluri precum crinii ofiliți și trandafirii dăruiți. Într-un cadru sumbru, iubirea este celebrată în umbra inevitabilei treceri a timpului și a amăgirii.