Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea:
Pentru inima mea plină mult dator sunt la vecin.
Greu de bard pus după ivăr, dară firea ne-nfrântă-i:
Ziua cum și-aruncă-n turle ultimele pâlpâiri,
Iese gingașă-n grădina cu zăplazurile nalte,
Dornică de cer și floare, dulce, tânăra-mi vecină.
Umbra serii se lungește, dor de larg iscând în bard,
Și, sub geam, privighetoarea cântă beată-n colivie.
Umeri albi și frunte albă, mână albă și firavă.
Păr ce-n valuri se prăvale – val cu val de chihlimbar!
Trup de zână, și piciorul cel atâta de viclean!.
Parcă-a licărit ivirea-i…
Ci, de ore lungi e noapte…
N-a cântat privighetoarea. Nici n-a mai ieșit vecina.
Poate-așa, noi, azi, cei trei, vom afla-n sfârșit de noi.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de captivitate și dorința de libertate, reflectate în imaginea privighetorii în colivie și în admirația pentru vecina. Naratorul simte o conexiune profundă cu aceste simboluri, sugerând o căutare a identității și a sensului în viață.