Poate-s destule de inimă aproape,
Doar că rar îndrăgesc….
Mult și mai mult mi-i plăcut să alunec pe ape,
De sine uitând
În egală bătaie de vâslă
Muiată în spumă și murmur
Și-ntrebându-mă de mers-am destul
Și cât a rămas
Ori n-oi zări o lumină.
Din atâtea ostroave
Pe care pescari, înnoptând,
Aprind, când și când, foc mărunt,
Mai cu seamă de unul mi-i dor…
Lebăda mândră de zbor, primăvara,
Deasupra îi trece cu gâtul întins,
Coborându-se iute
La blândele unde.
Pe tâmplă de stâncă
Își clatină crengile vechi
Stejarul în frunză bogat.
Privighetoarea-i acolo din veac:
Ea cântă în zori.
Dară și-n noaptea târzie,
Pe când, străvezie, a lunii beteală
Frunzișuri și ape îmbracă-n argint;
Ea cântă și cântă –
Arzător și din ce tot mai dulce.
Iată mi-i cugetul
Bătut, răscolit de neliniști:
Ce-i asta? Viață ori vis?
Fericit sunt ori sunt amăgit?.
Unde-i răspunsul?..
Undele mângâie cârma oprită,
Vâsla e moartă,
În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare.
Sensul versurilor
Piesa explorează stări de melancolie și îndoială existențială în mijlocul naturii. Naratorul se întreabă despre sensul vieții, oscilând între realitate și vis, căutând răspunsuri în peisajul înconjurător.