Domnul ia, ca pe Ilie,
Pe cei buni, cu soroc
Dându-le suflet de foc, agil,
Ei vor fi care de foc.
Ilie-popor spre Cer gonind,
Și oprind în eternul frig,
În Himalaia, pe sloi,
Carul în viscol zuruind.
Între Cer și Pământ, apatrid,
Goniți de vânt-Soartă.
Spre farmece viclene, reci,
Ilie-car aleargă.
Sufletul încins, capul sloi,
Pământul râde cu sarcasm,
Și ger-drumul lor, Soarele
Umple cu praf de diamant.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie spirituală dificilă, asemănătoare cu ascensiunea lui Ilie la cer, unde sufletele sunt purtate printr-un peisaj aspru și rece. Este o metaforă pentru sacrificiu și transformare, unde spiritul este încercat, dar în final, iluminat.