M-aș scufunda-ntr-un brad până la creștet
Ca-ntr-un sicriu molatec și inform
Să mor, dar să n-ajung de-a pururi veșted
Și în eternul verde să adorm.
M-aș scufunda-ntr-un brad spre rădăcină,
Să mă resoarbă munții dimprejur,
Să simt cum el în vine se închină
Ca templul vinovat în templul pur.
M-aș scufunda-ntr-un brad fără de moarte
Acolo ascunzându-mi moartea mea
Și cât n-am împlinit în șapte arte
Să împlinesc în arta de-a tăcea.
M-aș scufunda-ntr-un brad al lumii, Doamne,
De mine să scăpați, de voi să scap,
Când vine ora friguroasei toamne
Să-ncărunțesc cu brume reci pe cap.
M-aș scufunda-ntr-un brad, atât mai caut,
Încolo toți copacii mă rănesc,
Eu sunt acum ruina unui flaut
Tânjind de dor de bradul părintesc.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a se contopi cu natura, de a găsi refugiu în brad ca simbol al eternității și al uitării de sine. Eul liric se simte rănit de lume și tânjește după o stare de liniște și acceptare în sânul naturii.