Dragoste, și aici toamna a bătut la sânge
Pomii, din care a lăsat numai bice.
Vântul a ajutat frunzelor să pice..
Pe urmă îi pare rău, și plânge.
Am pornit singur de-a lungul caselor sub cetate
Până la catedrala înfriguratǎ.
Duminica jelea din clopotele toate,
singură, ca un suflet într-o gloată.
Dorul mă îndemna să văd iarba veștejită,
apa curgând grăbită și pustie,
orii pietroși, ca o turmă vopsită
cu amurg pe frunte, pentru măcelărie.
Fără margini, câmpul îmi strângea mai tare pieptul,
câmpul nu mai avea nicio floare!
Mă întrebam: „Unde e dreptul
Meu la viață, într-o lume care moare?”.
Stăruitoare, ispita unui grabnic sfârșit
Bate sub tâmple asemenea păsării ce în noapte
Fâlfâie, deasupra cuibului prăbușit.
Dragoste, nu auzi și tu aceleași șoapte,
când toamna biciuie la sânge pomii goi,
înclinați să fugă, de-a lungul drumului blestemat?..
Noi, care rămânem, suntem drumeții, noi,
dacă rămânem, când pe totdeauna timpul a plecat..
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și dezolare, folosind imagini ale toamnei și ale naturii în declin pentru a reflecta o pierdere a speranței și o căutare a sensului vieții într-o lume aflată în suferință. Se explorează tema iubirii pierdute și a inevitabilității morții, sugerând o luptă interioară cu ispita disperării.