Steaua pe care o ating se aprinde, noaptea-și întunecă ochiul ei plin de lacrimi uitate — floarea de cătină dusă de umbrele tale se clatină.
O, mai rămâi, mai rămâi, mai rămâi — dragostea ta ruginită prin vii noaptea mea arde.
Somnul din frunză pleoapele-l simt ca pe-o boală ascunsă.
Capul tăiat al copacului cade — uită durerile noastre nomade, lasă-mă toamna în prada furtunii, singur de mine să rad ca nebunii, singur același îndemn ascultându-l, singur în brunul
Noiembrie vântul noaptea să-l caut.
Drumul pierdut, cerul de purpură-l poartă pe scut, poate cândva-l mai așteaptă să-nvie.
Șoaptele tale și frunza târzie inima-mi tulbură.
Numai arinii, numai pe țărm legănările mâinii, numai aripile-naltelor ploi veghează-n vis lumina dintre noi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și singurătate, folosind imagini specifice toamnei pentru a ilustra o stare interioară de pierdere și dor. Naratorul se simte copleșit de amintiri și de trecerea timpului, căutând un sens în mijlocul întunericului și al schimbărilor sezoniere.
