Porumbeilor care tremură în câmp, printre pomi,
Vânatului care, către noapte, aleargă în cete,
Jivinelor apei, dobitoacelor supuse de om,
Şi ultimilor fluturi, – chiar şi lor le e sete!
Dar să te topeşti unde se topeşte, stingher, acest nor
– O, blagoslovit de atâta răcoare! –
Şi să-ţi dai duhul în viorelele astea, ale căror zori
Împovărează aceste păduri seculare?
Sensul versurilor
Piesa descrie o contemplare asupra naturii și a efemerității vieții. Vorbitorul își exprimă dorința de a se contopi cu natura, găsind o formă de odihnă finală în mijlocul frumuseții și fragilității acesteia.