Arthur Rimbaud – Corabia Beată

Cum lunecam la vale pe-a apelor oglindă,
N-am mai simțit odgonul întins de edecari:
Cu chiote, Piei Roșii-i luaseră drept țintă
Legându-i, goi, pe maluri, de colorații pari.
De echipaje nu-mi mai păsa cum – că poartă
Bumbac din Englitera ori grâu din Flandra. – Când,
Cu edecarii-odată, se stinse orice ceartă,
Am fost lăsat de Fluvii oriunde să mă-avânt.
Eu, ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De tânc, am dat năvală prin al mareei val!
Și nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a mai văzut vreun iureș atât de triumfal.
Furtunile-mi sfințiră treziile marine.
Mai slobod decât dopul pe ape-am dănțuit
– Și zice-se că ele doar leșuri duc, haine –
Vreo zece nopți, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!
Curată, verde undă, mai dulce decât pare
Copiilor chiar mărul cel acru, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.
De-atunci mă scald întruna în Marea lactescentă,
Ca-ntr-un Poem de aștri pătruns și devorând
Azurul verde-n care vreun înecat – absența
Și palidă stafie – coboară când și când;
Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri –
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri, –
Mai largi decât ne-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri!
Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și Seara, și Zorii plini de-avânt
– Popor de porumbițe, – și am văzut, adese,
Tot ce crezuse Omul că vede pe pământ!
Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii, –
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile – parcă eroi de tragedii!
Visat-am noaptea verde cu omături uluite –
Săruturi care urcă în ochii mării, lent, –
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Fosforuri cântătoare arzând incandescent!
Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă –
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, avan –
Fără-a visa că talpa Madonelor, din urmă
E-n stare a împinge puhavul Ocean!
Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere și piei de om și flori!
Treceam prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca niște haturi pentru verzuiele vâltori!
Văzut-am bolți dospinde, cu stufărișuri, unde
Cu-ncetul putrezește câte-un Leviatan!
De-asemenea, cataracte care se pot ascunde
Sub calmul plat, când fierbe al apelor noian!
Ghețari, bolți de jaratec, sori de argint și aur
Și sidefii talazuri, – epave-n vreun golf brun,
Unde, căzând din arbori scalâmbi, câte-un balaur
Mâncat de pureci, lasă un negricios parfum!
Aș fi dorit să vadă copiii-această lume
A apei, – peștii-aceia de aur, cântători.
– Ieșeam în larg pe-un leagăn de-nflorite spume,
Mă-nnaripa o boare de taină, uneori.
Martir sătul de Zone și Poli, purtam pe buze
Suspinu-mării – balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze –
Și-ncremeneam precum o femeie, în genunchi…
Eram aproape-un ostrov podit cu găinături
De păseri cârcotase, cu ochi bălai, – plutind
Până simțeam că-n plasa de-odgoane și de laturi
Coboară înecați, d-a-ndoaselea, dormind!
Velier pierdut sub părul atâtor mări pletoase,
Zvârlit de uragane-n eterul pustiit, –
Eu, căruia nici Hansa cu navele-i faloase
Nu mi-ar fi scos din apă scheletul cherchelit;
Eu, sloboda odraslă a fumului și-a ceții,
Ce sfredelam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid;
Eu, scândura năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;
Eu, ce simțeam la cincizeci de leghe depărtare
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi –
Eu, torcătorul veșnic de-albastră nemișcare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!
Văzut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
– O, Vlagă viitoare, milion de păsări de-aur.
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis?
Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâșietori sunt zorii.
Cumplită-i orice lună, iar soarele-i amar:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să dispar!
De mai doresc vreo apă din Europa, iată
E balta neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil împinge, stând în genunchi, o biată
Bărcuță, ca un fluture de Mai, abia itit.
O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăbușii bumbacului să fiți!
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliti!