Când omul singur nu are cu cine
o vorbă schimba,
cu Domnul vorbește,
adică se află în reculegerea sa
permanentă: tace.
Iar Domnul ascultă ce-i spune telepatic
golul din inima omului singur.
Fir amar de nisip înmărmurit între ceruri…
Dialog mut, înfiripat
între pustiul profan și deșertul divin:
schimb inopinat de experiență.
Fastă, singurătatea de ea însăși se umple:
tăcere neexplorată,
comă
fără frați, fără îngeri.
Sensul versurilor
Piesa explorează singurătatea ca pe o stare profundă de reculegere și dialog interior cu divinitatea. În tăcerea singurătății, omul se conectează cu golul din inima sa, într-un schimb de experiență între lumea profană și cea divină. Singurătatea devine astfel un spațiu fast, umplut de tăcere neexplorată.