Am fost logodnicul durerii,
Cobzarul cu aceleași strune,
Ce-și țese cântecu-nvierii
Din stihuri de îngropăciune….
În noaptea mea înviforată,
Drumeț îndrăgostit de soare,
Am fost o harfă spânzurată
Pe-o strașină de închisoare….
Zidit din lacrimi și dezastre
Eu am vestit o lume nouă,
Voi mi-ați dat vaietele voastre,
Eu v-am dat inima mea vouă.
În zile lungi de pribegie,
Biet rob lovit de biciul urii,
Eu am purtat de-o veșnicie
Prea mult blestem în cerul gurii….
Mirarea deci să nu vă prindă,
Căci azi subt tâmpla mea căruntă,
Nu e nici zumzet de colindă,
Nu sunt nici chiote de nuntă…
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința și sacrificiul unui individ care a oferit totul, dar a primit în schimb doar durere și dezamăgire. El a purtat un blestem și a trăit în pribegie, iar acum, la bătrânețe, nu mai găsește bucurie sau speranță.