Elena, frumusețea ta îmi pare
… Ca vechile corăbii niceene,
Care, pe-o blândă ‘nmiresmată mare,
… Drumețul ostenit duceau, alene,
… Spre țărmul lui natal în depărtare.
Deprins de-amar cu-nvolburata mare,
… Păru-ți de iacint, chipul – icoană vie –
Cântul tău de nimfă m-au purtat din zare
… În Elada – cândva o mândrie,
… Și la Roma – cândva o grandoare.
Ah! în firidă, la geamul luminat,
… Te văd cum stai, ca o statuie frântă,
O lampă ții în mână, de agat,
… Ah, Psyche, tărâmul ce tu ai lăsat
… E Țara Sfântă!
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă frumuseții unei femei, Elena, comparată cu elemente din mitologia și istoria antică. Naratorul este captivat de frumusețea și grația ei, văzând-o ca pe o figură divină și asociind-o cu locuri și figuri legendare. Tonul este melancolic și reverențial, evocând un sentiment de admirație și nostalgie.