„Măr” i-am spus mărului; mi-a spus „minciună”,
„Șoim”, șoimului, să strige-n neputință.
Cometă, – cartea asta ca-ntr-un sicriu te-adună.
Rescrisă-a zecea oară iubirea ia ființă.
Și carnea mea, de-asemenea, e-o carte neciteață;
Cine genunchi citește ca orizont? Mi-e jale,
Lehamite de slavă și silă mi-e de viață.
În verb își află carnea nesăbuita-i cale.
Începe iarăși totul. Concluzia s-aștepte.
Căci sterp poemul poate da roade din belșug.
Nu stă temeiul vieții în scrieri și percepte.
Exist cu-adevărat când mă distrug.
În graiul poeziei vorbește poezia:
Aici e împlinirea și mersul spre sfârșit.
Dar a vorbit poetul: și iată-i erezia.
De viu va arde-n flăcări, crezându-se primit.
Eu n-am călcat pe urma instinctului: spre mine
Lăsat-am întâmplarea să mă conducă. Eu
Un rol de-a doua mână în viață-mi joc, știu bine;
De ce anume, – știe numai poemul meu.
Mor zilnic spre a rămâne necontenit lucid.
Poemul meu, el singur pricepe cum se poate.
E liber să nu-i pese dacă mă sinucid.
Îi sunt doar testamentul, el este-n libertate.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema condiției umane prin metafore complexe și referințe la poezie. Vorbește despre moarte și renaștere, despre rolul poetului și despre căutarea sensului în viață, chiar și în fața distrugerii personale.